Carne seacă

Related image(Le Baiser, sculpture picture from hiveminer.com)

 

Curăţa ceapa şi o spăla în lighenaşul cu apă. Apa era rece, ca gheaţa topită. Ochii îi alergară iute pe geam. Ionuţ îşi îmbrăţişa omul de zăpadă. Era fericită doar uitându-se la bucuria lui. 4 ani cu cele mai frumoase zâmbete din lume! Pe umărul ăsta de munte erau doar câteva case, o cabană, iar în vacanţele de iarnă, se mai aduna o mână de îndrăzneţi, pentru petreceri şi schi. Drumul era bun, se descurcau, dar în curând aveau să coboare la vale, când Ionuţ va începe şcoala. Tăie ceapa mărunt şi o aruncă în tigaia cu untdelemn încins. O întoarse, de pe o parte pe alta, cu o lingură de lemn. Câteva picături de grăsime, încălzite, gata de joacă, îi săriră pe obraz. Se şterse cu dosul palmei şi întinse un surâs, până la ureche. Îşi aduse aminte de mămăiţa. Doi ani se făcuseră, de când plecase să vadă pe unde tăia lemne tataie. Mămăiţa fusese bunica din partea mamei. Părinţii ei coborâseră, cu ani în urmă, în vale, dar mămăiţa rămăsese cu ei, avea un inel îngropat în cimitirul bisericii. Nevestele nu-şi lăsau moşnegii fără o vorbă bună. Douăzeci şi doi de ani se dusese, fără vreo lipsă, la mormânt. Cu flori din grădină şi o vorbă de zis. Când nu mai găsea cuvinte, împrumuta o doină, nu ducea tăceri de acasă, avea destulă acolo. În ultimii ani se îmbrăca cu hainele de biserică, pe care le ţinuse în lada de zestre, care acum nu-şi mai avea rostul, şi se aşeza pe divanul din bucătărie, de unde o urmărea, povestind din timpul războiului, din copilăria maică-sii, din copilăria muntelui. Mămăiţa ştia sute de poveşti, la munte oamenii îşi spun multe, asta le e iarna. Dacă ar fi văzut-o acum, ciupită de untdelemn, ar fi râs ştirb: „Mânca-te-ar lupchii, copchilă!”. Asta era vorba ei. Ar fi râs amândouă, ea s-ar fi oprit şi ar fi pus apă la fiert, de-o cafea, dacă mai aveau, dacă nu, de un ceai, parfumat de câţiva copaci care îndrăzniseră să vină aşa sus. Aveau brazi, un salcâm furat din vale, tufe de soc şi zmeură. Aruncă în tigaie câteva bucăţi de carne, le perpeli, apoi mai puse nişte legume tocate, ţinute la borcan, cu sare, şi le înecă pe toate cu apă. Puse capacul pe oală, încă un vreasc pe foc şi ieşi pe uşă, să aducă băiatul în casă.
Lupii i se aşezaseră la picioare, erau doi. Ionuţ se aplecă să-i mângâie. Încercă să ţipe, dar frica îi încleştase gâtlejul. Îl sfâşiară sub ochii ei. Poate dacă nu ar fi ieşit din casă, nu l-ar fi atacat. Picioarele nu voiau s-o ajute, tremura şi îşi simţea numai lacrimile, săpând, săpând pănă la zăpadă. Încercă să înghită gustul morţii, dar gura îi rămăsese încleştată.
Bărbatu-său a găsit-o întinsă lângă trupul mic, mutilat. Se târâse pe jos, lăsând chin însângerat pe zăpadă. Când a chemat Salvarea, a crezut că era moartă.
Viaţa i se înrămase în stupoare. Nu vorbea. Mergea, clipea, o hrănea mai mult forţat, dar amuţise. Mai avea de plătit nişte lacrimi, pe care le ţinea până ajungea la cimitir.
– Ce are? îi întrebase pe doctori.
– Nimic. Un trup chinuit, fără suflet.
– Dar e vie!
– Pentru noi, pentru ea, a murit, e deja amintire.

Oamenii vorbesc surâzând despre îngeri, uitând din ce durere sfâşietoare s-au născut.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s