Întâmplări cu parfum de fizică…karmică

Related image(Photo from adevărul.ro)

Toată viaţa m-am lovit de fizică, la propriu, la figurat, la exasperare şi la imposibil. Mi-aduc aminte chiar cum o prietenă de-a mea visase, înaintea unui examen greu, un pui de găină alunecând pe un plan înclinat, i se dădea coeficientul de frecare, unghiul la cioc şi timpul scurs între două piuituri şi se cerea distanţa la care se dă peste cap. Cam aşa şi cu întâlnirile mele cu fizica.

În liceu am suferit mult. Profesorul, cu nume din Rebreanu ( şi Ion, şi Ţăranu ), m-a trecut la proşti, primul lucru la început de an şcolar, şi aşa aveam să şi termin liceul, ‘cum, laudae?’. Nici nu mai deschideam gura, la tablă, era o pierdere de timp, şi pentru mine, şi pentru dumnealui, în plus, îmi era drag, făcea glume cu Tom şi Jerry. La facultate, ce ironie, aveam să mai învăţ ceva fizică de la profesorul Traian Creţu, pentru problemele din una din culegerile sale, suferisem multe umilinţe in liceu. De cum intra în aulă, începea să ne facă recomandări despre cărţi, ce a mai apărut prin librării, ce şi cum merită citit, apoi îi dădea afară din sală pe toţi cei ce încercau să ia cursul la indigo. Înainte de examenul din vară, fiind una din acelea toride, mi-am zis că o răcoreală la ştrand era exact ce s-ar fi putut recomanda unui creier înfierbântat de sesiune. Până în seară, corpul mi se acoperise de beşici, dinţii îmi clănţăneau, ca întorşi cu cheiţa şi, deşi insolaţia avea o explicaţie fizică, nu mai aveam îndeajunsă voinţă să înfrunt concluzia. Nemaiputând funcţiona în limite normale şi nefiind genul plângăreţ, care cere încă un bilet la examen sau îşi îngroapă bunica de vreo 15 ori pe facultate, am renunţat în a mă mai prezenta la examen. Neprezentarea la examen era considerată, în Politehnică, un afront, mai bine te prezentai şi luai un 4, decât să ignori. Era şi asta o provocare. În toamnă, când am ajuns în Bucureşti, pentru restanţe, căminul se zugrăvea, capitala găzduia vreo 5 conferinţe naţionale, locuri de cazare erau doar la hoteluri de lux. Am zis că n-oi muri o noapte, îmi făcusem planuri să cheltui mai mult la cheful cu ăilalţi restanţieri, după examen, decât pe cazare, dar vestea bună era că aveam apă caldă, în vremuri ceauşiste, şi linişte, să mai pot repeta. La examen – sala plină, semn că fuseseră mai mulţi insolaţi, în vară. Afară – o zi însorită, de toamnă târzie, în care te poţi îndrăgosti de Bucureşti, chiar dacă îl urăşti tot timpul anului. Lumina ruginie, care trăgea cu ochiul de la geam, i-a dat profesorului o stare de bine, aşa că, bonom, ne-a spus că acceptă ca asistentul său să ne răspundă la o întrebare, scurtă, daca aveam, cumva, vreo nedumerire. Fiind o norocoasă, am tras biletul cu singurul tip de problemă care nu se făcuse la seminar, deci mă angajam, iar, în proces sinuos, de invenţii. Când domnul viitor profesor, pe atunci asistent, s-a apropiat, l-am întrebat dacă metoda de rezolvare a problemei, pe care o alesesem, era cea corectă. Ce mi-a răspuns?? Nimic, a zâmbit, a ridicat din umeri şi a plecat.

Eşti îndreptăţit, ca în mijlocul unui examen, să vrei să omori pe unul dintre profesori? Nu era examen de religie, aşa că răspunsul ‘NU’ este anulat. Bineînţeles că celorlalţi le-a răspuns la întrebări, chiar detaliat, dar se pare că eu chiulisem, mai mult decât era permis, la laboratoare şi a trebuit să le fac condensat, la sfârşitul anului, stricându-i profesorului-asistent siesta şi pauza de cafea. N-aveam să învăţ nimic din această istorie tristă, forţa de recul, la capete pătrate, e nestandardizată. După examenul scris a trebuit să alerg la hotel, să-mi iau catrafusele, pentru că la 12 trecute fix, dacă nu prezentai cheia la recepţie, te mai încălţau cu o zi, iar la hotel de lux, nu e loc de tocmeală. Ca toţi angajaţii din România şi recepţionera de la hotel a avut nevoie de 40 de minute să verifice dacă, ca orice student flămând, nu vândusem perdelele pe-o sticlă de bere , dacă nu arsesem scaunele cu ţigara sau nu furasem săpunul de la baie. Când am ajuns la facultate, să-mi iau carnetul de note, toată lumea plecase. Portarul mi-a spus că profesorul Cretu era încă în birou, cu nişte prieteni. Cu inima zvâcnindu-mi în gât, am bătut la uşă. Profesorul şi cei doi asistenţi ai săi împarţeau o sticlă de vin alb, la sfârşit de încă un an şcolar, restanţele incluse la desert. Probabil că eram un tablou tragic, pentru că li s-a prins, aşa, o rază de soare de priviri şi au început să plimbe zâmbete, din colţ în colţ. Nemernicul de profesor asistent, care-mi refuzase răspunsul, mă întreabă dacă am rezumatele de la lucrările de laborator la mine. Bineînţeles că le aveam, la fundul valijoarei, dar ele oricum nu mai contau, pentru că nota fusese deja validată. A rămas cu mâna întinsă, aşteptând, aşa că a trebuit să-mi deschid valiza şi, făcându-mi loc printre chiloţi, sutiene, bluziţe şi rochiţe, care, cu o minte certată cu gravitaţia, prinseseră aripi şi învăţau sa zboare, să caut  dosarul. I l-am înmânat, recalcitrantă, şi am aşteptat să-l studieze. Deşi el semnase lucrătile, s-a prefăcut preocupat vreo 10 minute, timp în care şi o sticluţă pe jumătate, plină cu ţuică de casă, pe care bunică-mea mi-o dăduse în loc de medicament, ca să nu am emoţii, şi-a ţuguiat buzele, dintre rufării. Spectacolul era total. M-am uitat la valiză, apoi la profesori şi ne-a buşit pe toţi râsul. Soarele de afară ne juca pe feţe. Profesorul mi-a spus, atunci, că a început să creadă în premoniţii. Pentru că nu mă prezentasem, în vară, la examen, nu puteam lua mai mult de 5, în toamnă, nesimţiţii, de tipul meu, trebuiau să răspundă de cel puţin 8, ca să-şi asigure un 5. Când am deschis carnetul, am înţeles, îmi dăduse un 6, era cel mai frumos 10 din viaţa mea!

Aveam doar 19 ani şi nu deprinsesem încă arta împăturitului organizat, aşa că am aruncat totul, alandala, înapoi în valiză, i-am salutat şi am ieşit, în paşi uşori, de balet, afară din clădire. Nici nu mai conta câte particule îmi bombardau faţa pe secundă, fizica era o lume, şi era şi a mea.

P.S. Şi azi, voci cunoscătoare de fizică, din trecut, mă mai irită ocazional, le dau în principiul incertitudinii lui Heisenberg, să le fie constanta şi de Planck!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s