Cu degetele încrucişate, despre fericire (24.01.2016)

Related image

Poate datorită faptului că ne urăm atât de des să avem parte de Fericire, ne creăm impresia că Fericirea e o pâine aburindă, rotundă, coajă perfectă, abia scoasă din cuptor şi numai bună de împărţit. Chiar aşa să fie, după ce ne înfruptăm va să vină durerea aprigă de stomac, adică reîntoarcerea la regim. Nu văd Fericirea nici măcar ca pe o tabletă de paracetamol, deşi poate alina dureri, pe termen scurt. În lupta cu Timpul, doar Timpul a avut noroc. Fericirea nu are, poate, nici măcar valoare de ore, şi totuşi, nu e de neatins, e mai mult ca sigur de ordinul secundelor şi dacă nu eşti atent, poţi să te ciocneşti de ea şi s-o confunzi cu o cunoştinţă.
După ieşirea din grote, am început să ne împăunăm atât de rău cu Tristeţea şi să credem că ne aduce şi Înţelepciune, încât am rănit-o foarte tare şi nu e de mirare că încă se răzbună. Fericirea şi Înţelepciunea sunt doi cai neîmblânziţi, îţi pot trage căruţa împreună, dar trebuie să dovedeşti abilităţi de comunicare şi puţină umilinţă. Să încerci să le pui hamuri, e de neiertat. Citind poezia lui Virgil Carianopol “Prea târziu”, am încercat o stare cumplită de revoltă. Împotriva resemnării. Mascată în bunăvoinţa de a dărui Tinereţii. Fericirea nu e de împrumutat. Pierdută va fi, şi pentru tine, şi pentru celălalt. Nu poţi pleca de pe astă lume, fără să fi gustat, după supe lungi de Tristeţi, şi clipa ta de Fericire. Dacă ea vrea să vină când şi minţile sunt gata să te lase, ce trufie te face să-i închizi uşa în nas? Te înfrunţi pe tine însuţi şi declari, mândru, că eşti un perdant? Alternativa poate fi o clipă, dar ce clipă!
Draga mea Fericire, am să te aştept până la sfârşit, sunt recunoscătoare pentru toate biletele pe care mi le vâri, uneori, pe sub uşă, n-am să mă supăr c-ai întârziat şi n-am să te cert.
Dacă Bucuria e un vin bun, Fericirea e de colecţie.

Virgil Carianopol – Prea târziu

Eram singur. Cineva de-afară
Mi-a bătut în uşă pe-nnoptat.
M-am săltat cu greu din aşternuturi,
Ca din morţi, atunci când eşti sculat.

– Hai, deschide! mi-a strigat din stradă
Glasul său de aur şi de vis.
Bâjbâind cu cheile în mâna,
Am împins zăvorul şi-am deschis.

O lumină-naltă, zâmbitoare,
A privit la chipul meu zbârcit,
Apoi lung la părul alb ca neaua,
De furtuna vieţii viscolit.

– Cine eşti! Am întrebat-o-n şoaptă,
Ai ceva cu mine? Vrei ceva?
– Eu sunt Fericirea, mi-a spus dulce,
Şi-am ajuns acum la dumneata.

Am zâmbit privind-o cu tristeţe,
Am tras grabnic uşa şi-am plecat,
A bătut ea-n urmă şi mai tare,
Dar am fost şi eu neînduplecat.

Ce puteam să fac? Venea zadarnic.
Troienit de vreme şi pustiu
Am trimis-o alături, la un tânăr.
Pentru mine prea venea târziu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s