Prima iubire, noroc că n-a fost şi ultima ( avion cu motor ia-mă şi pe mine-n zbor )- 24.01.2015

Related image(Photo from www.1zoom.me)

Din primele săptămâni din viaţa mea, bia, care avusese doar un băiat, pe tata, dar îşi dorise cu disperare o fată, a convins-o pe mama să renunţe la păturele şi învelitori şi să mă îmbrace în rochiţe. Croitoreasa biei deja îmi pregătise primul trusou, singurul regret fiind că nu prea aveam păr, nu îndeajuns cât să mi-l onduleze bunică-mea. Pe tata bia îl îmbrăcase cu rochiţe până la 5 ani şi îi ondulase şi părul, pe atunci lung şi blond, ca-n melodia preferată, spre disperarea bunicului meu, care învins de cicăleală, argumente fanteziste şi sensibilitatea la boli a biei, ajunsese subiect de bancuri între prieteni. Deşi bunică-meu ar fi putut-o spulbera cu o privire, bia, o femeie cu 1000 de boli, avea o tenacitate ieşită din comun, când îi intra ceva în cap şi lupta pe viaţă şi pe moarte, cu toate armele inventate de femei, în secole de aşteptat acasă. Din dragoste, era în stare să-ţi vâre pe gât 5 ouă crude pe zi, doar pentru că era convinsă că ai lipsă de calciu. Maică-mea, şi ea o încăpăţânată, n-a rezistat totuşi tăvălugului, aşa că, de foarte mică, mi s-a cerut să fiu cochetă. Bunul gust era marca biei, eu trebuia doar să-mi zvânt genele. N-am apucat să zic ‘mama’, tata a considerat că e mai bine să încep cu o înjurătură, aşa, de antrenament, în vederea viitoarelor confruntări cu alţi misogini decât el. Şi uite aşa, de la primul cuvânt, am devenit faimoasă în cartier. Toate prietenele bunică-mii îmi dădeau ciocolată, pentru un bis, la alimentara nu plăteam pentru dulciuri şi prietenii lui taică-meu mă acceptaseră să-i şed pe umeri, la masa de rummy. Până când am început să râd cu gura până la urechi, când vedeam un joker sau să înjur, ca un birjar cu experienţă, când trişau ( schimbau pietre pe sub masă ). La o astfel de partidă, neapărat pe gologani, un prieten de-al tatei îşi adusese băieţelul. Eu aveam mai puţin de 3 ani, Alex avea 5. Din acea zi Alex m-a vizitat în fiecare zi, după grădiniţă, prilej pentru bia ( care stătea cu mine şi cu bebelul de frate-miu, un Daniel mic cât o sticluţă, pe care îl strigam Dantelă ) să afle tot ce se mai întâmplase prin târg. Alex mă dădea în scrânciobul pe care taică-său mi-l instalase, tot la rugăminţile lui, şi-mi povestea cum va fi când voi fi eu soţia lui. Vom zbura cu avionul, oriunde voi vrea, vom mânca doar prăjituri şi ciocolată şi se jura că niciodată nu mă va obliga să mănânc verdeaţa din ciorbe şi tocaniţă. Nu-mi plăcea. Bunică-mea, care probabil îşi schiţa în minte rochia-mi de mireasă, mă împopoţona mai ceva ca la curtea regală. O prietena de-a ei îmi picta, de mână, fundele, funde mari, de mătase, nu flori de plastic ca cele de azi, iar la pulovere şi rochiţe împletite muncea toată gaşca pensionarelor. Babele îşi găsiseră antidot pentru plictiseală şi bărbaţi ursuzi, sau lipsa lor. Bietul Alex … habar n-avea ce-l lovise. Între timp familiile noastre se vizitau din ce în ce mai des, se organizau mese, grătare, beţii potolite. Simpatiile copiilor creează, întotdeauna, condiţiile necesare pentru divertismentul părinţilor, fără bătăi de cap.

Într-o astfel de duminică, când se întinsese ospăţ mare acasă la el, Alex m-a luat de mână şi, ocolind priviri de mamă grijulie, m-a dus la mansardă, unde mi-a spus că a venit momentul să-şi ţină promisiunile. Deja simt, cititorule, cum ţi-au trecut prin cap toate prostiile şi atârni de un fir de aţă, între indignare şi curiozitate. Respiră adânc, urmează fâs-ul cu â din a ( nu bang-ul ). Camera de la mansardă era un fel de birou, cu un divan împopoţonat cu perne ţâfnoase, de zestre nedorită într-o casă cu 4 băieţi. Alex s-a aplecat şi a scos de sub divan o valiză mică, de lemn, o moştenire de la cine ştie ce străbunic. Cu valiza într-o mână şi cu cealaltă înlănţuită disperat cu a mea, am pornit pe drumul iluziei matrimoniale. Am trecut de poarta casei, dar ne-au prins taţii, când treceam strada, spre staţia de autobuz. Mamele ne aşteptau încremenite şi buimace. Taţii, după încă un rând de ţuică, au râs de-a plesnit aerul serii. Valiza de lemn ( ca şi surorile ei urâte pentru care muncea vreo Cosânzeană la Sfânta Duminică, prin poveşti ) nu era plină cu balauri, ci cu bani, toate economiile familiei, în ţara fără bănci. Un Alex resemnat m-a dus şi adus de la grădiniţă în anii care au urmat. Viaţa ne-a despărţit, dar visele şi avionul încă mai spun poveşti în mintea mea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s