Secretul muzicii

 

No automatic alt text available.(Google search)

 

Ania se îngrăşase vreo 5 kilograme şi încerca să scape de ele prin aerobic. În camera de cămin studenţesc, pe o pătură întinsă pe linoleumul scorojit, îşi chinuia braţele şi picioarele într-un fel de dans de păianjen flămând, care ne cufunda în hohote de râs pe mine şi pe Petra, colegele ei de cameră. Era de-a dreptul comic pentru că Ania se mişca în ritmul muzicii pe care o asculta la căşti, dar noi o priveam ca pe o prăjitură în vitrina cofetăriei, fără să simţim aromele şi fără să putem fura din cremă, când vânzătoarea ar fi întors privirea. În fiecare zi, după cursuri, avea program de aerobic, se pregătea pentru nunta cu Tudor, care ieşise deja inginer, cu un an în urmă. Avea să fie o mireasă frumoasă (se spune că toate miresele sunt frumoase, Ania făcea însă eforturi să fie splendidă). De obicei eu şi Petra ieşeam pe hol, la o cafea şi ţigări, aruncând în joc nişte bârfe, cu fetele din camerele vecine. Ania ne bătea la cap să ne scălămbăiem şi noi cu ea, dacă nu voiam să arătăm ca nişte mături, ca domnişoare de onoare. Căci noi arătam ca nişte umeraşe, lungi şi costelive, cu picioare subţiri, ca nişte grisine. Mereu făceam glume pe seama pozelor ce aveau să ne sperie după nuntă. Fiecare dintre noi avea câte un walkman şi, în timp ce ne lucram muşchii, mai mult un fel de dans modern adaptat la spaţiu restrâns, ascultam muzica preferată, fără să ne deranjăm una pe alta. Când ne mutaserăm împreună, ne certam adesea pe genul de muzică pe care voiam să-l ascultăm, pentru că iubeam genuri diferite şi ca să supravieţuim în atmosfera de cămin, care era un fel antrenament pentru căsnicii viitoare, adaptarea la crize fiind la ordinea zilei, hotărâsem să ne luăm fiecare câte un walkman şi să ascultăm, în pace, ce ne plăcea. După tratatul de pace în privinţa muzicii, viaţa noastră a devenit relativ liniştită, de-a dreptul fericită, aş putea spune, puneam ceva bani la comun şi drept urmare rămâneam mai rar fără mancare, pepsi sau bere, cafea sau ţigări. În viaţa plină de lipsuri a studenţilor, noi o duceam bine, datorită capului de contabil al Aniei. O singură curiozitate ne chinuia pe mine şi pe Petra, ce muzică era pe una din casetele Aniei. Cănd era tristă Ania asculta mereu şi mereu aceeaşi casetă, pe care o lua cu ea oriunde se ducea. Am bănuit că erau melodii pe care le împărţea cu Tudor, ceea ce suna îndeajuns de intim încât să nu cerem să le ascultăm şi noi. Şi totuşi curiozitatea era acolo, ca un ghimpe, căci nu există fericire fără îndoiala ce o va distruge, mai devreme sau mai târziu. Toate aluziile noastre se loveau de un zid, Ania schimba, cu dibăcie, subiectul. Când venea vorba de casetă, avea mare grijă să nu o lase la îndemână. Noi bănuiam că dormea cu ea sub pernă, pentru că, într-o noapte, întorcându-ne noi târziu de la o petrecere, am dat o raită prin toate dulapurile, fiind uşor ameţite, deci mai îndrăzneţe. Nimic. După o vreme şi încercări ratate am renunţat. Apoi am uitat de ea.

Într-o zi, chiar înainte de plecarea în vacanţa de Crăciun, am renunţat mai devreme la cursuri, eram atinsă de gripă, asudată şi-mi vâjâia o veste proastă prin urechi. Ania era la duş şi, pe masă, caseta îmi aştepta calmă ochii înceţoşaţi şi obosiţi. Am uitat de nas înfundat şi tuse seacă şi m-am repezit, voiniceşte, ca la sfârşitul unei curse de 100m viteză. Am pus, triumfătoare, mâna pe casetă şi am ridicat mâinile în semn de triumf, medalie de aur şi record mondial. Aş fi chiuit, dar m-aş fi dat de gol. Dar … ca orice olimpic adevărat mi-am adus aminte să-i mulţumesc mamei, în gând. Greşeală de neiertat, căci mi-am adus aminte şi de prelegerile ei despre fair-play. Medalia mi-a ruginit sub priviri … Am atins caseta de fruntea mult prea fierbinte, sperând într-un transfer miraculos şi ajutor de la duhul sfânt, sau măcar extraterestru, dar creierul meu luase lecţii de morală şi îmi recomanda o beţie cu paracetamol. Nu s-a întâmplat mare minune. Miracolele şi păstorii lor erau la loc cu verdeaţă, pe pământ ningea. Dezgustată de propria-mi slăbiciune, am pus caseta înapoi pe masă şi m-am lăsat să cad, ca o cărămidă, în uitare. M-a trezit Ania, cu ceai fierbinte şi felii de lămâie, compresă rece pe frunte şi un paracetamol. „Nu mai e nimic pe casetă, am şters tot!” M-am uitat la ea, pe sub gene, şi am simţit şi mai mare dogoare în obraji. „Am vrut să ascult, dar n-am avut puterea.”, am îngăimat. „De-aia te iubesc. Bea puţin ceai şi dormi, până dimineaţă te faci bine.” Când m-am trezit, devreme, în zori, Ania dormea pe marginea patului, ţinându-mă de mână. Niciodată nu m-am simţit mai bine ca atunci. Îmi adusese aminte, iar,  de mama.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s