Iubire de aprozar

No automatic alt text available.

Florica era cea mai tânără dintre babe, de fapt Florica nici nu era babă, ar fi putut să le fie fiică, dar purtarea simplă şi ternă o făcea să pară chiar mai babă decât babele. Florica rămăsese orfană la 14 ani, cu două surori mai mari, rătăcite pe capul unei mătuşi sărace, care le măritase, în grabă, cu bărbaţi înstăriţi, ursuzi şi mult mai bătrâni, ca să nu moară, cu toatele, de foame. Nimeriseră bine, bărbaţii erau gospodari, e drept, nu prea vorbăreţi, nu veneau cu flori de sărbători, dar aduceau tot salariul acasă. Bărbatul Floricăi îi pusese în mâini frâiele casei şi nu deschidea gura decât ca să ceară de mâncare. După vreo zece ani şi trei copii se mutară în acelaşi bloc cu babele. Babele o văzură liniştită, cu capul plecat şi respectuoasă şi au luat-o numaidecât sub aripa lor protectoare, hotărâte s-o înveţe să zâmbească. Florica era cam ştearsă, avea o faţă prelungă, aproape cabalină, părul blond, nisipiu, veşnic făcut permanent, dar ce fascina, la o privire mai atentă, erau ochii. Ochi piezişi, dar jucăuşi, cu gene lungi, umbre de aţă pe obraz. Babele, deşi nu tocmai înstărite, erau foarte cochete, îmbătrâniseră frumos, ar fi făcut cinste oricăror coperţi de cărţi cu poveşti pentru copii. Nu era ofensă mai mare pentru ele, decât să ieşi din casă fără o încercare de ruj pe buze sau nearanjată, chiar dacă te duceai numai cu gunoiul. Îmi aduc aminte cum m-a tras bunică-mea de-o ureche înapoi în casă, într-o dimineaţă, pe când scăpasem pe uşă, cu găleata de gunoi, drapată, fosforescent, doar într-un trening. O doamnă, când iese din casă, trebuie să arate impecabil. Dacă are pretenţii de mână sărutată, se clăteşte cu apă de roze şi aruncă, discret, o notă de parfum pe încheietură. Babele începură transformarea Floricăi. După o şedinţă la coafor, una la manichiuristă şi câteva rochii noi, plus o poşetă, Florica era de nerecunoscut. Bărbatu-său însă abia de băga de seamă, a prins totul într-o privire, spunându-i că risipise orzul pe gâşte şi nu-şi îngădui nici măcar să se supere. Florica, în schimb, se privea cu orele în oglindă şi începuse să salte un pic din mers, ca o balerină. Schimbarea Floricăi îl luă însă pe nepregătite pe nea Ilie, de la aprozar. Florica cumpăra legumele de la aprozar, deşi pentru babe se târguia la piaţă. Aveam să desluşim misterul destul de curând, o vrăjiseră ochii negri, cărbuni scăpăraţi, ai şefului de tejghea, nea Ilie, adoratul mahalalei. Nea Ilie era un cuceritor, fusese însurat de vreo trei ori, dar toate nevestele îl lăsaseră, când îl prinseseră unele cu altele sau cu unele încă şi mai necunoscute. Ilie le cânta serenade pe la geamuri, rupea, fără scrupule, trandafiri din straturile primăriei şi îi oferea adoratelor, era ultimul romantic, nebun, al mahalalei, iubit şi părăsit, dar veşnic gata s-o ia de capăt. Ilie, meşter de poezie horticolă şi de birt, o ameţise rău pe Florica, până ce nefericita consimţi să-şi dea întâlnire cu el la Băile Herculane, pretinzând dureri de mijloc şi sfârşeală hepatică. Bărbatu-său nici nu clipi când îi plăti biletul, căci Florica era femeie gospodină, de casă, iar bărbatul, cugetând drept, consideră că după atâţia ani de excelenţă în servicii îşi câştigase dreptul la puţină hodină.

Într-o dimineaţă, una de mijloc de săptămână, m-au trezit, necivilizat, gălăgia şi hilizeala din bucătăria bunică-mii, babele puneau la cale conţinutul valizei şi îi dădeau Floricăi ultimele instrucţiuni în privinţa machiajului şi a etichetei la restaurant. Bietei îi înflorise o iasomie în ochi, de mai că ne pierdurăm şi noi capul cu ea, pentru o vreme. Mă zăpăciseră rău babele, ele care nu-şi înşelaseră niciodată bărbaţii, într- o viaţă, şi propovaduiseră printre nevestele mai tinere fidelitatea şi respectul faţă de bărbat, încurajau acum un amantlâc cu cel mai notoriu mincinos de se văzuse, chiar dacă îşi dădea aere de romanţă.

Toată povestea a rămas un mare secret, care s-a dus închis cu fermoarul, plecând la groapă cu babele. A stat Florica la băi vreo două săptămâni, au aşteptat-o cu sufletul la gură, eu trăgând cu urechea pe la uşă, că nu atinsesem încă majoratul. Voiam să auzim povestea întreagă, chiar şi cele mai neruşinate detalii! Curiozitatea e imboldul fărădelegii. Contrar faptului că până atunci Florica îşi povestise viaţa în detaliu, acum devenise dintr-o dată tăcută şi-şi pleca ochii ruşinată, le înnebunise pe babe cu aşa sfioşenie. Ascunşi, însă, ochii îi zâmbeau până la tâmple. Din ziua aceea nu-mi amintesc s-o fi văzut pe Florica altfel decât zambind. Dacă înainte mai păruse cuiva o răţuşcă urâtă, acum se unduia ca o lebădă. Când apărea, la braţ cu babele, se spărgeau în fărâme şuşotelile vesele, de drum umblat. Nu mai ştiu dacă a păstrat legătura cu nea Ilie, Florica avea să devină ea însăşi o văduvă, nu mult timp după acea vară. Dar văduve aşa luminoase ca babele mele nu îndrăznea să pună în umbră nici norul, chiar şi când îl ameninţa ploaia, părea să vrea să-şi ceară scuze. Nea Ilie, când şi-a găsit sfârşitul, a fost dus la groapă de alai de muieri straşnice, venite din trei judeţe (toate cu staţiuni balneare), cu lăutari şi risipă de vin. Fiecare mahala îşi împătureşte cu grijă poveştile, dar Florica era dovada vie că, până şi în păcat, îngerii îndură, dar ascund sub aripa lor surâsul lui Dumnezeu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s