Ai făcut armata? Eşti bărbat! (4.03.2015)

Image may contain: 2 people, people smiling(google search)

Dacă îmi mai pot închipui şi astăzi, când pot să râd numai din riduri, practic fără să-mi mişc buzele, că sunt încă tinerică, e pentru că-mi amintesc, uitându-mă înapoi doar cu un pic de mânie, de vremurile în care fetele făceau armata în timpul primilor trei ani de facultate. O zi pe săptămână în timpul şcolii, două săptămâni de aplicaţii în vacanţele de vară ale anilor întâi şi trei. Eu şi armata-hobby nu ne-am înţeles niciodată. Erau reguli, multe, şi îngrădiri, absurde.

Repetam anul doi pe motive oarecum medicale (un profesor mă ameninţase cu răstignirea pe rezistenţa materialelor, dar în anul de bis avea să-mi vadă, în clar, şi lucrările, nu doar absenţele) şi nu returnasem uniforma la magazie. Sunt o înăltoagă, toţi pantalonii de la uniforma militară se opreau mult prea sus, faţă de glezne, prinsesem şi eu unii mai de Doamne ajută şi voiam să-i păstrez pentru anul care abia aştepta să vină. Ofiţeresele, însă, respectau strict regulile, drept pentru care am fost foarte aproape de a fi declarată dezertor. Doamnele în cauză mă deranjau cumplit, dacă se întâmpla să chiulesc şi eu de pe la vreun curs sau aveam o fereastră, dobândită prin echivalări, şi mă agăţam de vreun joc de bridge, pe holuri, apăreau de nicăieri şi se luau la harţă cu mine. În scurt timp aveam să-mi caut parteneri de popa prostu’, căci la bridge e nevoie de linişte, de concentrare, nu de corul armatei. De ce ţineam cu dinţii de vechea uniformă? Trebuia să fi fost studentă în acele vremuri şi în ziua de joi, dis de dimineaţă, să mergi, în uniformă, cu metroul spre facultate, ca să înţelegi. Nici dacă am fi fost goale, n-am fi atras mai multă atenţie! Bărbaţilor li se învârteau ochii în cap mai ceva ca ruleta de caleidoscop. Îndrăzneţii ne înghesuiau la capătul vagoanelor, încercând să ne mângâie pe epoleţi, timizii înmărmureau pur şi simplu, cu gura căscată, uitând să coboare şi înjurând lamentabil când se trezeau împinşi de vreo bătrânică dornică să-şi lase reumatismul la odihnă, pe scaun. Din aceste motive şi altele asemănătoare călătoream în haită, dădeam în lături, cu aplomb, neobrăzaţii şi le perforam iniţiativele cu insignele din dotare. Învăţasem, în acest scop, un întreg arsenal de înjurături porcoase, căci la tratamentul cu vorbe de bun simţ nu răspundeau adecvat. Ni se strecurau în buzunare bileţele cu numere de telefon, nătăfleţii îşi lingeau, narcisist, buzele şi ne făceau cu ochiul, chiar şi pe stomacul gol aveam parte de circ, fără frica că ar fi îngrăşat, în metrou. Nici drumul de la metrou până la facultate nu era lipsit de peripeţii. Dragii noştri colegi abordau aceeaşi tactică de simulare a duşmanului, cine mai avea nevoie de aprofundări de tehnici de luptă, când noi eram angajate în război civil săptămânal! Şi după ce, rănite şi umplute hollywoodiande sânge, ajungeam în sălile de seminar, ni se predau convingerile şi părerile tovarăşului Ceauşescu, care era comandantul nostru suprem.
Refuzând, deci, să predau uniforma de mai an, m-am trezit, într-o dimineaţă, cu doi ofiţeri mustăcioşi la uşă (doamnele consideraseră probabil că eram un element periculos, de apelaseră la muniţia grea), care m-au escortat la Marele Stat Major al Politehnicii. Când am ajuns la birourile alocate armatei, un stol de ulii s-a abătut asupra mea, ciupindu-mă dureros, singurele cuvinte pe care le-am putut distinge, printre croncănituri, fiind: „păi, cum să-i placă armata, probabil o arde cu negrii!”. O dovadă mai mare de rasism, glazurată comunist, nu-mi mai fusese dat să aud. „Care negri?”, am întrebat, „că nu-s decât vreo 3 în toată Regia.”. „Ăia!”, au urlat tenentele. „Doi sunt însuraţi şi unul a fost trimis acasă”, am bâguit (împărţeam aceeaşi cameră de cămin cu prietena deportatului, de-aia ajunsesem expertă în comunităţile internaţionale). „Studentele? Toate o apă şi-un pământ!”, suduiră ulii, cu ciudă. Mustăcioşii, sesizând înverşunarea doamnelor, m-au poftit în biroul colonelui, marele şef, de frică să nu fiu degradată înainte de proces. Colonelul, un bunicuţ simpatic şi hâtru, tocmai ce terminase de scris un catren pentru fotbaliştii Stelei, care în acel an cuceriseră Cupa Campionilor. L-am citit din colţul ochiului, era bun, dar n-aveam curaj să râd sau să-l felicit. Colonelul mă îndrăgise, totuşi, căci deşi chiuleam la citatele din munca de partid şi nu adusesem uniforma la timp, la tragerile cu puşca salvasem onoarea facultăţii, în sensul că nimerisem ţinta în inimă, cu toate gloanţele alocate, în timp ce colegele mele hăcuiseră copacii din decor. Am fost rugată să aduc uniforma, mi-am expus motivele pentru care refuzasem, nu au fost admise, aşa că, însoţită, preventiv, de mustăcioşi, ca să nu mă pierd pe drum, după cum îmi ştiau ei obiceiurile, m-am reîntors la cămin, de unde am colectat şi apoi predat frumuseţe de uniformă kaki. Mi-am pierdut cu acea fericită ocazie şi gradul de fruntaş, redevenind, la modul fericit, soldat neinstruit.

În anul ce a urmat acestei tragedii, mi s-a dat o uniformă cu pantaloni trei-sferturi, prilej pentru toţi vagabonzii din metrou să mi se frece de glezne. Mantaua era scurtă şi ţeapănă şi mă umplea de iritaţii pe gât. Per total, arătam ca un gogoşar, aşteptând sacrificiul de zacuscă, dar admiratorii de bucătărie românească nu se lăsau doborâţi cu una, cu două, aşa că şi eu, şi suratele mele, deja caporal, purtam, în continuare, bătălii crâncene cu rebelii. E uşor, astfel, de explicat încrederea românilor în armată şi la fel de uşor de imaginat că la vreme de război tot proastele vor ajunge în linia întâi. Pe loc repaus!

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s