Cutremurăm (4.03.2015)

Image may contain: 1 person, standing and indoor(google search)

4 martie 1977. Aveam 10 anişori. Mama ţipa la mine şi la fratele meu să mergem la culcare, noi ne jucam de-a prinselea prin casă. La televizor rula un film bulgăresc, maică-mii îi plăceau deprimantele şi voia să-l urmarească în linişte. Tata, auzind-o pe mama ţipând, iar, a întrebat-o ce găsea interesant de văzut la televizor. La auzul răspunsului l-a pufnit râsul şi a rugat-o să ne lase în pace, în maximum jumătate de oră ne duceam noi singuri la culcare, de plictiseală. Uitându-mă de la unul la altul, numai ce-am văzut bibelourile maică-mii zbenguindu-se în vitrină, căci orice casă de gospodari socialişti avea o vitrină cu cristaluri şi bibelouri. Începuseră să zornăie acompaniat, vuietul mi se înfăşura încet, pe creieri. Mama a mai dat un strigăt: „cutremur!” şi a încheiat cu: „murim, Doamne …”. Bunică-meu doar ce murise, în ianuarie, aşa că ştiam, deja, câte ceva despre moarte. Simţeam că mi se tăiaseră picioarele şi mă zvânta un tremurat, de-mi clănţăneau dinţii. Tata, văzându-mi starea de şoc, m-a luat în braţe până la uşă, după care m-a prins de frate-meu, pe care-l târâise de mână şi s-a dus înapoi, s-o aducă pe mama şi carnetele CEC. Chiar dacă se dărâma blocul peste noi, măcar aveam cu ce momi salvatorii! Tot tata ne-a zis „Fuga-fuguţa, în jos, pe scări”, mama amuţise. Vecinii urlau şi ei: „Nu pe scări! Nu pe scări!”, drept pentru care am încălecat pe balustradă şi ne-am dat drumul la vale. Veselie cu sughiţuri, până la parter! Locuiam la etajul al treilea. Când am ieşit din bloc, pe pijamale aveam o dâră groasă, de rapăn, ca bârna moşului Ţepeş. Şi eu, şi frate-meu curăţasem balustrada. Tata a apărut imediat şi, văzând că tot nu eram stăpână pe picioarele goale, n-avusesem timp să-mi pun papuci de casă, m-a aruncat pe-un umăr, unde am şi adormit, aproape instantaneu. Când m-am trezit, de dimineaţă, eram iar sub plăpumioară, dar aducându-mi aminte de toată tărăşenia am început să strig, într-un duo pus la cale, ad-hoc, cu frate-meu: „Vrem cutremur! Vrem cutremur!” . Ne-a dat tata nişte bobârnace, să ne tot zgâlţâim, nu alta! Bunică-mea, care trecuse cu bine, cu babele ei cu tot, peste cutremur, i-a aprins o lumânare şi lu’ ăl bătrân, vărsând o lacrimă pe amintire: „Gelule, măcar te-ai dus fără să vezi aşa o prăpădenie pe capul nostru …”. Eu n-am înţeles ce fericire o fi fost să moară definitiv, când după cutremur te  trezeai ca după o noapte la cârciumă, şi lui îi plăcuse mult să bea …

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s