Ultima fărâmă de inimă

Related image

(Statuia lui Prometeu,  Universitatea Minho, Portugalia, detaliu, from http://www.nos.uminho.pt)

Mă devorează despărţirile,
un stol de păsări negre
cu clonţul ruginit pe lacrimi omeneşti,
mă strigă în zadar: „Prometeu! Prometeu!”
şi-mi cer înapoi focul,
mi-s reci amintirile,
îngropate sub zăpezi cu păcate trupeşti.
Unii strâng, pe goliciune, mai multe iubiri,
poate le aleargă,
poate le trimit o vorbă cumsecade,
de mine s-au ţinut scai numai despărţiri,
renunţând dinainte de a-şi încerca aripile,
lăsând zborul să moară, de unul singur,
pe fragile baricade.
Dacă nu le-aş fi primit eu,
oloage, oarbe, mute,
ar fi sfârşit la groapa comună a sentimentelor autoimune,
nu le cert că m-au minţit cum că ar şti câte ceva
despre iubire,
mi-s anii tot mai grei şi-n taina nopţii,
de foame, nu mai am pe inimă ce pune.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s