Ani fără cuvinte

Image result for vintage couple making love

(Picture from https://lifeintheboomerlane.com)

Era în primăvara, încă bântuită de ceţuri groase, a anului 1943. Din nord veniseră veşti proaste. Jorj căzuse pe front. Practic crescuserăm împreună. Pe jumătate beat, m-am dus să-i dau de ştire Dianei, se căsătoriseră cu un an înainte de a pleca la război. Mi-a leşinat în braţe. Am forţat-o să dea pe gât un pahar de coniac, după care, în tăcere, am băut împreună toată sticla. Apucase să se vâre în pat, aşa că mă întâmpinase într-o cămăşuţă aproape transparentă, cu piepţii de dantelă, crezând că nu putea fi decât Jorj. Era roză şi caldă şi mirosea a lăcrămioare. M-am trezit făcând dragoste cu ea, deşi la început fusesem convins că era doar în gândurile mele. Când mi-a adormit în braţe, am lăsat-o uşor pe pernă, mi-am tras în grabă pantalonii şi am fugit. Am rătăcit pe străzi ca un nebun, în nevoie cumplită să urlu. Când am găsit curaj să mă întorc, nu mai era acasă. M-am întors în fiecare seară, luminile rămâneau tăcute, mă temeam să nu fi făcut un gest necugetat. Am căutat-o şi la birourile avocatului pentru care lucra ca dactilografă, în timp ce ea însăşi urma cursurile de drept. După noaptea aceea în care ne pierduserăm minţile, anunţase că mama îi era foarte bolnavă şi era nevoită să plece. Am dat vina pe soartă şi am dus-o din beţie în beţie până am dat ochii cu Jorj. Crezusem că am murit, dar, când colo, el se ridicase din groapă. Jorj fusese luat prizonier şi eliberat, nu ştia că fusese declarat mort. M-a întrebat imediat de Diana, părăsise casa în care stătuseră cu chirie şi nimeni nu mai ştia nimic de ea. I-am povestit de slujba la avocat şi de mama bolnavă. A plecat, cu speranţă, spre satul îndepărtat, supus al Dunării, de unde ceruse binecuvântarea părinţilor pentru a o lua de soţie. Tatăl Dianei murise pe front, iar mama vânduse casa şi se mutase la o verişoară din Ardeal. Nici rudele nu ştiau mai mult. Pe Diana o văzuseră, stătuse puţin în sat, doar cât făcuseră nişte slujbe de pomenire, după care plecaseră fără urmă. Tuturor li se păruse că oarecum în grabă, dar durerea era ştiută să ia minţile.
Doi ani a căutat-o Jorj, prin cunoştinţe, în toată ţara. A dat anunţuri în ziarele din Bucureşti şi în multe din provincie. Nimic. După doi ani, înfrânt, a dat divorţ, în lipsă, şi mai apoi s-a recăsătorit cu fetişcana care îl ajutase să distribuie anunţurile.
Eu încă o mai visam, căci nu mă mărturisisem.
Au urmat ani frumoşi, care aproape că m-au vindecat. Am cunoscut-o pe Laura, fiica unuia din ambasadorii la Bucureşti. Reuşisem, cumva, să-mi fac o carieră în Ministerul de Externe. Am hotărât să facem o petrecere de logodnă la Bucureşti, dar nunta s-o ducem la Roma, Laura era o maniacă a păstrării tradiţiilor. La petrecerea de după nuntă am revăzut-o pe Diana. Am simţit un asemenea şoc, încât a fost nevoie să ies afară, dintr-o dată nu mai aveam aer! Era parcă şi mai frumoasă decât îmi aminteam … Abia ce mă însurasem, de dimineaţă, niciodată nu mă urâsem mai mult! Indiferent la ce avea să mi se mai întâmple, m-am întors în sala de bal a hotelului, s-o caut. Când m-a văzut, îndreptându-mă hotărât spre ea, a acceptat braţul Preşedintelui şi s-au îmbrăţişat pe ringul de dans. După cum o privea (Doamne, cum mai cunoşteam privirea aceea, mă săturasem de ea în oglindă!), sigur era ceva între ei.
M-am întors, spăşit, la mireasa mea. A doua zi, mânat de nebunie, l-am întrebat pe socrul meu ce ştia despre ea, o dădusem drept văduva unui prieten şi nici măcar nu minţeam. Nu total. Diana era o avocată renumită. Îşi aducea aminte că venise în ţară însoţită de mama ei, dar bătrâna murise, cu inima neagră, într-atât îi fusese de dor de acasă. Era dată ca sigură căsătoria cu Preşedintele, umbla vorba că, din gelozie, acesta trântise deja la pământ doi miniştri. El însuşi văduv, de mai mulţi ani, Preşedintele nu-şi ascunsese planurile nici în campania electorală, poporul o adora deja.
Peste alţi doi ani am divorţat. Mi s-a părut un miracol că rezistasem atât, dar îi datoram mult Laurei. Diana a semnat actele pentru a deveni Prima Doamnă.
Uneori îmi vine s-o caut şi să-i spun că Jorj trăieşte, doar ca să-i zdrobesc fericirea, aşa precum îmi zdrobesc şi mie viaţa. Ceva însă mă ţine pe loc, o tristeţe fugară din ochii ei, de care numai eu ştiu, pe care numai eu o mai simt.
Am s-o aştept până va putea pleca, până va ierta, până la sfârşit.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s