Simplu, trecut prin complicat

Image result for woman at the cemetery

(Picture from http://www.cultofweird.com, Key West Cemetery’s Bound Woman statue)

După divorţ m-am întors acasă. Nu că mama ar fi avut nevoie de mine, ea era fericită cu drumurile la cimitir, pe tata îl găsea mereu acolo, gata s-o asculte, indiferent la ploi, la soare, la aerul (familiar, ha!) îngheţat.
Eram eu cea care nu-şi găsise locul şi mai era şi o nevoie, născută de curând în mine, de a pune cât mai multă distanţă între mine şi ce mi-a fost dat să iubesc. Nici vorbă să fi fost sufletul meu pereche, nici nu credeam în aşa ceva, îmi rănise mai mult orgoliul. La petrecerea la care se făcuse publică promovarea mea în funcţia de director adjunct, mi-am prins soţul răsuflând greu, sub fustele şefei mele, în baia ei personală, cu intrare din interiorul biroului. Fusesem redirecţionată într-acolo de secretara noastră, cealaltă baie de pe palier fiind prea aglomerată pentru un simplu pudrat de nas. Şefa mea a cerut imediat o întâlnire privată, în sala de şedinţe, după ce aranja un pic situaţia. Se simţea datoare cu o explicaţie. Am lăsat pe masă doar demisia, putea să împartă liniştită explicaţia cu ceilalţi angajaţi.
Revenită acasă, în oraşul în care mă născusem, a trebuit să împachetez frumos şi să dau de pomană şi alte iluzii, cum că aş mai fi avut prieteni rămaşi acolo. Anii trecuseră, vizitele rare şi scurte erau interesante, dar vieţile ni se separaseră definitiv. Până şi mama se simţea stânjenită când trebuia să-mi facă loc în programul zilnic. Scăparea a venit din faptul că mi-am găsit foarte uşor un serviciu. De data aceasta aveam un şef, încercam să privesc măcar spre viitor cu încredere. Nu a durat mult până să-mi dau seama că eram atrasă, literalmente magnetic, de noul meu şef. Era cât se poate de înalt, întunecat, inteligent, tăcut, perfect pentru companie … şi pentru mine. Doar că se căsătorise cu altcineva, cu mai bine de un deceniu în urmă. Cu cât încercam să pun mai multă distanţă între noi, cu atât îi trezeam mai mult interesul. Aşa că am renunţat, oferindu-mă ofrandă chinului de a împărţi în fiecare zi timpul dintre noi. De câte ori încerca să facă un pas de apropiere, închideam uşile şi plecam acasă, unde mă ascundeam în fericirea propriilor gânduri, departe de tentaţia ce-mi adulmeca conştiinţa, un fost infern. Nici el nu trecea uşor peste norme, durerea dictată de bunul simţ topea părţi din noi şi din lumina încercărilor de zâmbet.
Până în ziua despărţirii noastre reuşiserăm să ţinem departe demonii propriilor dorinţe. Atunci însă, după nişte discuţii pe marginea unui nou proiect, a încercat să mă prindă de mână, era prima intenţie generoasă de atingere, în timp ce-mi şoptea, învins, că va divorţa.
Nu-mi aduc aminte decât că am lăsat în urmă o altă demisie, oraşul şi pe mama. M-am întors la jumătatea de casă pe care încă o deţineam din fosta căsătorie, din fostul trecut. Între timp fostul meu soţ devenise un cetăţean oarecare. Am încercat să pun rătăcirea sentimentală pe seama nevoii acute de afecţiune în urma unui dezastru conjugal. Toţi pastorii fericirii proclamau că ar fi fost doar o iubire de sacrificiu, o trecere spre o destinaţie cu mult mai luminoasă.
După trei ani nu îl uitasem, nici măcar după cinci. O vizitam pe mama în concedii, dar de câte ori îl vedeam, din cumplite întâmplări, zăceam cu săptămânile, fără un singur gând sănătos, fără speranţă. La ultima vizită hotărâsem să nu mai ies din casă, venisem doar pentru trei zile, nici eu nu ştiam de ce. Renunţasem, în ultimul moment, la planurile pentru un weekend la Madrid, era prima oară, după foarte mulţi ani, când îmi petreceam ziua de naştere cu mama.
Mama, care nu m-a întrebat niciodată nimic, se mulţumea să mă ţină în braţe şi să-mi şteargă lacrimile, la fel de curate ca cele ale copilăriei. M-a aşteptat cu tortul meu preferat şi câteva filme cu Bette Davis. Pe când suflam în lumânări m-a prins de mână, strângându-mă până la durere. Am ţipat şi am alergat la telefon, crezusem că i se făcuse rău, parcă trecuse moartea pe lângă mine. Mama a zâmbit încurcată, nu ştia ce o apucase. Mi-au trebuit câteva zeci de minute ca să o cred, o bănuiam că încerca să mă liniştească. Am avut o noapte agitată, mă speriasem mai mult decât aveam curajul să recunosc.
A doua zi, când m-am trezit, mama venise deja de la piaţă, cu fructe proaspete, cornuri calde şi câteva ziare. Pe prima pagină era fotografiat iadul unui accident rutier, cel puţin trei automobile fuseseră implicate. Un cunoscut om de afaceri murise pe patul de spital, implorând-o pe una dintre doctoriţe să-l ţină strâns de mână.
M-am mutat cu mama. În fiecare zi, după ce ies de la birou, mergem la cimitir. Soţia lui s-a recăsătorit, nu mai e nevoie să mă feresc.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s