Un viol numit dorinţă

Image result for rough making love

(Image from the movie Shakespeare Wallah, 1965).

O petrecere studenţească ca oricare alta. Două camere de cămin cu uşile larg deschise, sticle de bere, pline sau goale, peste tot, gălăgie, muzică bună, un du-te vino spânzurat de gâtul nopţii, fum de ţigară. Mă invitase la dans pe un blues şi nu şi-a mai luat mâna de pe mine. Vorbea şoptit, plăcut, despre lucruri nelalocul lor acolo: cărţi ieşite rar din bibliotecă, Viena, Polul Nord, Solaris. M-a invitat, timid, să ne fumăm ţigările în camera lui, pe acelaşi palier, câteva uşi mai la dreapta. Eram obosită, voiam să mă întorc în propria mea cameră, dar am acceptat, ca ultimă oprire, când i-am văzut zâmbetul încovoindu-se gravitaţional, îndurerat. Cât ne-am fumat ţigările, mi-a arătat fotografii de călătorie, cu părinţii, prin Europa. Tatăl lui dirija destinele cincinale ale unui judeţ, vizele de ieşire din ţară erau obligaţii de serviciu. Aşa aflau şi străinii că în România se trăia, de fapt, bine. Nici nu am apucat să închid bine albumul când m-am trezit întinsă pe pat, sufocată de sărutări şi dezbrăcată în grabă. Am ţipat, am lovit, am muşcat, m-am rugat să mor. Gălăgia acoperea, sub preşu-i, mormanul de gunoi. Nu înţelegeam de ce un bărbat tânăr, frumos, aparent inteligent, recurgea la viol. De ce, când erau, probabil, zeci de alte fete care îl priveau cu adoraţie sau îl iubeau pe ascuns? Eu însămi aş fi putut să mă las zăpăcită … Îmi priveam vânătăile de la încheieturi în timp ce-mi şoptea că se îndrăgostise de mine, el nu voia decât să fim împreună. Puteam să iert, nu-i aşa? În casa nebunilor trebuie să te iroseşti în blândeţe. Mi-au trecut ani printre degete până am reuşit să ies de acolo. Nici nu ştiusem că blocase uşa. Uitase unde aruncase cheia. Când în sfârşit am ajuns la camera în care locuiam, m-am oprit direct în baie. Nu asta fac toate nenorocitele? Mi-am aruncat doar pantofii din picioare şi am intrat, îmbrăcată, sub duş. Dar nu există apă pe lumea asta care să învie lacrimile moarte! Îmi simţeam carnea putrezind. De câte ori îi auzeam şoaptele de iubire, memorate de un creier sadic, supărat pe uitare, alergam să-mi eliberez stomacul din chingi.
Când a venit să vadă dacă depărtarea ştersese din oboseală şi din ‘ifosele virginale’, am ştiut că, dintre toţi, pasul până la sinucidere e cel mai scurt. Venise să mă invite la o plimbare, era o zi minunată. Pentru el.
Nu puteam să plec acasă, ai mei m-ar fi întors imediat, până la vacanţă mai era de mers o eternitate. Nici absenţele de la şcoală din trecut nu mă recomandau. L-am trimis să cumpere nişte pateuri şi iaurt, poate un mic dejun mă ajuta să revin la realitate … Am tras o geantă după mine, până la gară şi nu m-am oprit decât în pragul mătuşii Clara. Clara era văduvă de mai bine de zece ani, nu iubise decât un singur bărbat, după el îşi zidise uşa cu cărţi. Am stat la ea o lună întreagă, până am avut din nou puterea să cred că încă mai exista pe lume iubire, că timpul era de partea mea, că moartă nu aveam cum s-o găsesc.
De el nu puteam să mă feresc. Ne întâlneam peste tot: la cantină, în drum spre şcoală, la cafenea, la petreceri, unde mergeam din ce în ce mai rar. Până la urmă, ignorat, a renunţat să mă mai caute. Îmi luasem părţi din viaţă înapoi. Înainte de absolvirea facultăţii a mai făcut o ultimă încercare, pleca din Bucureşti înaintea mea, eu mai aveam încă doi ani de studiu, în aşteptare. Violatorii ştiu că simpla lor prezenţă e cea mai eficientă formă de tortură, existenţa lor are o ritmicitate de pendul, oscilând între timpul vieţii lor şi cel, mult mai dulce, al vieţii tale.
Am acceptat prima cerere în căsătorie care mi-a ieşit în cale. Pe Silviu îl ştiam de mai bine de doi ani, nu fusese între noi decât un soi de prietenie, fără strălucire. Nu ştiu ce îl apucase, dar puteam miza pe o viaţă liniştită. Căsătoria noastră exact aşa a fost. Vorbea puţin, se căsătorise pentru o viaţă sexuală fără surprize, mecanică, parte a certificatului semnat la primărie. Când am îndrăznit să comentez că devenise plictisitoare, m-a etichetat rapid drept frigidă şi şi-a descărcat energia vitală înafara domiciliului conjugal. Nu aş fi divorţat niciodată, dar i-a luat minţile o frumuseţe de 18 ani, licenţiată în Kama Sutra, studentă la management. E uimitor ce poate face dintr-un bărbat puţină apreciere!
După divorţ m-am mutat la mătuşa Clara. Îmbătrânise şi măcar ei îi puteam fi de ajutor. Lucram pentru o companie de telefonie mobilă şi prinsesem gustul traiului fără bătăi de cap. Când a murit Clara, am rămas cu casa. Ai mei mă sfătuiseră s-o vând şi să-mi încerc norocul la Bucureşti. Casa era pe undeva pe la marginea oraşului, elegantă, cu etaj, dar cu foarte puţini vecini. Aveam însă maşină, una de lux, nu vedeam niciun motiv pentru care să plec. Simţeam că hotărârea mea le escaladase îngrijorarea.
La sfârşitul anului, compania a organizat o petrecere de Revelion pentru toţi angajaţii din ţară, la Braşov. Nu era foarte departe de mine, m-am hotărât să particip. Acolo l-am reîntâlnit. Trecutul nu moare, nu dispare, doar se transformă. Nu eram într-atât de norocoasă încât să fie căsătorit! După ce am refuzat să-l însoţesc pe ringul de dans, l-am auzit comentând, pentru urechile mele, că adoram bărbaţii, mă avusese, mă recomanda. Nu am mai refuzat şi celelalte cereri la dans, noaptea fusese un slalom printre atenţiile lipicioase ale celorlalţi petrecăreţi. M-a invitat în camera lui de hotel, am acceptat să mă însoţească, pentru o cafea, până la mine acasă. L-am lăsat să conducă maşina, m-am mulţumit să-l ascult. Îmi povestea despre cărţi care ies rar din bibliotecă, despre Paris, despre New York, despre fericirea de a fi, în sfârşit, înţeles. Şi iubit. Maşina s-a lovit de un copac, la mai puţin de un sfert de oră de casă. Se poate să fi tras de volan, dar totul s-a petrecut atât de repede încât nu-mi mai aduc aminte nimic. A durat destul de mult până ne-au găsit, el nu a mai putut fi salvat. Eu mi-am revenit la spital, mă alesesem doar cu câteva zgârieturi, dar îmi ţinea de cald o pneumonie. Îmi răsunau în urechi, clar, ultimele lui cuvinte, era fericit!
Fostul meu soţ, auzind de accident, m-a vizitat la spital. După primele buchete de flori şi pungi cu portocale, a rămas singurul vizitator. S-a oferit să mă ducă acasă, cu maşina.
Mă rugam, în gând, să nu înceapă să se simtă şi el fericit, nu voiam să mă trezesc iar la spital sau, mai rău, la puşcărie. Inocenţele nu mor, ele se transformă …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s