La apa cu curu-n sus ( unde badea meu îi dus )

 

No automatic alt text available.(google search)

– Mami, plec cu tata la pescuit!
– Pleci la dracu-n praznic! Stai acasă, azi începem curăţenia, toată casa-i ca un grajd!
– Eu te ajut de luni, mami, te rog, în sfârşit mă ia tata la pescuit …
– Tac-tu te ia şi la crâşmă, şi la fotbal, toată ziua umbli numai cu golanii ăia bătrâni ai lui tac-tu, nu mai eşti un copil!
– Sigur că e încă un copil, nici măcar nu a terminat şcoala!
– O alinţi şi nici n-ai observat că nu mai e un copil, e ditamai femeia, fiică-ta-i la facultate, nu la grădiniţă!
– Tot copil e, las-o, o să spele izmene mai târziu. O iau la pescuit, oricum, dacă rămâneţi amândouă acasă, iar vă luaţi de păr!
Sâmbată dimineaţa, pe la patru, când luna încă moţăia pe sub plapuma norilor, iar soarele trăgea cu ochiul, am luat-o din loc. În sfârşit mergeam cu tata la pescuit, la Prut, un râu între două bucăţi de ţară, ca un şiret care strânge ia la gât. În maşini, coloană oficială, demnă de un şef de stat, erau prietenii-pescari ai tatii, însoţiţi de undiţe, cârlige, mulinete, plase, plute, un întreg arsenal. Dacă iubitul vă mai întreabă vreodată ce căraţi în trei valize, când mergeţi în concediu, întrebaţi-l ce cară în rucsacele de mers la pescuit!
Aproape de râu bărbaţii trăgeau la ţaţa Lina, o văduvă care se retrăsese în bucătăria de vară şi închiria casa pescarilor cu dare de mână, de la oraş. Când m-a văzut ţaţa Lina a scuipat zgomotos în decolteu, metaforic spus decolteu, căci Lina ar fi putut deschide uşi prin simpla respiraţie.
– Capra asta ci caută aicea? Fără fimei şî porcării, v-am zâs di la început, oţ fi voi obraze fini, dar io mi-s fimeie cinstită şî cu frica lu’ Dumnezău …
– Stai, bre, tanti Lină, începu tata, asta-i fata me, Liluţa, ţ-am zâs di ie de-atâtea ori!
– Asta? Am crezut că vorgheşti de-o copchilă, asta-i capră di măritat!
– Tanti Lină, sunt la facultate, în primul an, n-am timp de măritat!
– Da’ di altili sunt sigură că ai! Nu contează, tu dormi cu mini la bucătărie, golanii la grămadă, in cas’ ceiea mari.
– Asta şî voiam să ti rog, tanti, s-o primeşti cu mata, improviză tata, ca să nu strice bucuria babei. Ţaţa Lina suferea de singurătate, mai ales după ce-i murise bărbatul. Casa ei era aruncată aproape de malul râului, departe de sat şi de lume, vedea mai des pescari decât gospodari.
Baba rânji mânzeşte:
– Voiei pi dracu’! Hai, vorba lungă, sărăcia omului! Aduciţi digrabă nişti peşti, cî am şî io chef di-un borş di cela di peşti, cu verdeaţă, şî nişti crap cu măliga şî usturoi.

La malul apei mai erau şi alţi pescari, bărbaţii se salutară scurt, la pescuit e obligatorie liniştea, zgomotele, cică, sperie peştii. Probabil pescarii îşi închipuie că peştii trag cu urechea, când sar din apă, la ce prostii vorbesc ei şi îi apucă dorul de ducă, cât mai departe, de toţi şi de moarte. Cineva de pe celălalt mal a întrerupt melancolia zorilor cu o băşină, o bubuială atroce, care şi-a găsit ecoul în hohotele de râs şi înjurăturile celorlalţi, a primit un răspuns pe masură, de pe astălaltă parte de mal şi pentru jumătate de oră toată lumea a început să vorbească laolaltă. Era timpul pentru o cafea, o ţuică mică, să înmoaie oasele amorţite şi-o ţigară. Bărbaţii şi-au povestit câte în lună şi câte în soare, amănuntele ar fi îmbolnăvit-o pe maică-mea de nervi, dar ‘ce se vorbeşte la pescuit, rămâne la pescuit’, a decretat tata şi eu n-aveam altă treabă decât să ascult. Când hohotele de râs s-au mai stins, părul mi s-a lăsat moale, pe ceafă şi obrajii nu mi-au mai dogorit, de la câte am aflat, am început, cu tata, pregătirea undiţelor. Îl ajutam cu cârligele, şi pe el şi pe alţi câţiva pescari, căci vârsta juca ping-pong pe retinele lor obosite. Învăţasem să fac şi ceva noduri franţuzeşti. Apoi ne-am aşezat pe scaunele rabatabile şi a început marea aşteptare. Când aştepţi să te caute peştele, să caute nadă adică, strategia ta în viaţă, căci ai timp să-ţi faci planuri de viitor, e un timp al tăcerii şi al chinului interior … până când trage … atunci începe frenezia. E ca mersul la luptă, de cele mai multe ori câştigi, dar uneori peştele se dovedeşte a fi un nemernic isteţ, care se întoarce din coadă, îţi face cu ochiul şi dus a fost, cu visele tale cu tot!
Plasa în care erau aruncaţi prinşii era ancorată la mal. Când s-a umplut, tata m-a trimis s-o duc Linei, să aiba cu ce pregăti masa. Lina, care numai ce urlase de indignare, de dimineaţă, m-a momit cu o vişinată, din care de obicei bea singură, pe ascuns, bărbaţilor servindu-le, cu dezgust, ţuică de sfeclă, la masă, o ţuică puturoasă, pe care ei o aruncau pe geam afară, când baba se uita în altă parte, otrăvind grăunţele găinilor. Tata şi ai lui aduceau băuturi fine cu ei, pescuitul era timp de petrecere şi răsfăţ, departe de neveste, copii, şefi şi reproşuri (sau soacre). Un timp al bărbaţilor, căci ei nu au zile, au anotimpuri.
Când m-am întors la malul apei, pe lângă susurul grăbit al râului, blestemat să ajungă la timp la îmbrăţişarea cu marea, m-a izbit o zumzăială supărată, unii pescari îşi agăţaseră cârligele în buruienile de pe fundul apei şi acum se plângeau, ca nişte toante care fuseseră înşelate la gramaj, la piaţă.
– Le aveam din Norvegia, aurite.
– Şi ale mele … suedeze …
– Liluţă, fata tatii, nu vrei tu sî ti duci sî scoţi cârligili dintri buruieni? Apa-i mică, da’ noi suntem tăţi chiori, bătrâneţi, geni creţe?
Am oftat, cel mai mic e întotdeauna prostul de serviciu.
– Bineeeeee.
Apa era îndoită cu bisturie de gheaţă, m-a tăiat un pic până mi-a luat temperatura şi m-a trecut la supravieţuitori. Ajunsă pe la mijlocul apei, am adoptat metoda ‘struţ’ şi am început căutarea acului în apa cu buruiene.
De pe malul celălalt, doi băieţi, de nouă şi de opt ani – Vasilică şi Costinel- porniseră înot spre malul nostru, să aducă nişte sticle cu vin de la fraţii basarabeni, în semn de bună dimineaţa, ai noştri urmând să trimită, la schimb, nişte vodcă şi oleacă de whiskey de la zburătorii scoţieni.
– Băi, Vasilică, băăăii! O crescut un cur pi Prut, băi! Tu vezi?
– Da, băi! I-o pus cineva chiloţi. Doamni, niminea n-o sî ma creadă, când an sî li zâc! Cum adică să crească un cur din apă, băi?
Numai ce le-am simţit palmele pe dos, că m-am şi ridicat, a furtună, şi i-am plesnit peste faţă de i-am scufundat de tot, în apa tulbure şi repezită. Apoi, înverşunată, am pornit spre mal. Tata şi toţi ceilalţi pescari de pe mal abia îşi ţineau burdihanele în braţe, să nu le crape de atâta râs.
– Bre, băieţi, iacătă că sunt momente când şî curu’ bati gura, aţi văzut? zise tata, printre sughiţuri.
Băieţii au întors câte un zâmbet ştirb:
– Da, nenea! Nesimţiţii mi-au făcut ştrengăreşte cu ochiul, după care au rupt-o la fugă înspre apă.

De atunci, de câte ori erau întrebaţi unde mergeau la pescuit, tata şi ai lui răspundeau cu ochi jucăuşi: ‘la apa cu curu-n sus!’ .

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s