Un trecător (19 martie 2018, pe la prânz)

Image result for nothing art

(Nothing Exists: An Art Exhibit by Cyrcle at Station 16, image from http://www.montreall.com)

La început au fost cei care mă împingeau de colo-colo pe stradă. Veşnic grăbiţi, spre niciunde, căci şi când ajungeau pe undeva fremătau de nerăbdare să găsească altceva. Nu se opreau niciodată să ajute, dacă te trânteau la pământ, pentru ei timpul era doar de partea lor.
Apoi au apărut cei care îmi căutau sub orele petrecute la serviciu. Dădeau totul deoparte, chiar şi de câte 3-4 ori, căutând fără epuizare note, scăpări, superficialităţi. Reuşeau să distrugă şi ceea ce nu fusese dus până la capăt. După care au venit cei care îşi continuau munca şi acasă. Şi nu plecau cu mâna goală.
În câţiva ani casa ajunsese la fel de goală ca una pusă la vânzare. Portarul clădirii m-a sfătuit să fac o plângere. Nici nu ştiam că blocul în care locuiam avea portar, şi cu atât mai puţin că era absolvent de drept. Am petrecut câteva ore aşteptând în faţa unui ghişeu, unde o doamnă veselă şi binevoitoare scria câte un status pe reţelele sociale după fiecare amărât. Murmura duios, repetitiv:”Oameni buni şi frumoşi, oameni buni şi frumoşi …”.
Poliţia, venită într-un târziu, m-a amendat pentru false acuzaţii. Nu exista nicio dovadă. Apoi, de parcă uşa îmi fusese însemnată, au venit cei care nu-şi puteau stăpâni nervii. O vreme am reuşit să chem de una singură Salvarea, apoi am rămas la mila celor care, fiind în trecere, nu aveau şi altă treabă. Bătăile repetate mă slăbiseră, dar în spital erau locuri puţine şi scumpe.
Violurile nici nu avuseseră nevoie de un anunţ special. Între timp mă mutasem departe de aglomeraţia orgoliilor, dar ghinionul mă urmărea peste tot, pământul e rotund, mai devreme sau mai târziu toate se întorc în acelaşi punct. Mă pierdusem de disperare, chiar de la început. Acum înţelegeam pacea nebuniei martirilor. Când învelişul este smuls de pe miez, acesta nu plânge, îşi strânge durerea, chivernisind, în crustă. Începuseră să se aducă unii pe alţii, haite brevetate cu simţul umorului şi chiloţi de designer:”Trăieşte-ţi clipa!”. Plecam din mine, ocolind ADN-ul. Narcisismul intelectual e mult mai gălăgios decât cel fizic. Împreună sună a rânjet de maimuţă urlătoare.
E greu până înveţi paşii. Întâi te avânţi până la colţul străzii şi apoi te repezi înapoi, cu frică, să nu uiţi drumul. Apoi neîntâmplarea îţi pavează orizontul şi clipa se împarte în nişte trepte, suişul e amplu.
Într-o zi am urcat până la El. Era pustiu. Nimic altceva. M-am uitat cu atenţie în jur, din mirare în mirare. Am început să râdem. Mai întâi precaut, ca de o primă întâlnire, apoi dezlănţuit, ca pentru o eternitate. Nu există Rai, nu există Iad, nu mai există suflete. Magazinul a dat faliment.
– Cum de m-ai lăsat să ajung aici?
– Voiai singurătate, poftim!
Şi-a întins braţele, ca o cruce şi am început să ne învârtim ca într-un desiş de idei. La vedere, nimic.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s