Julieto, s-a surpat balconul!

Related image(Picture from pexels.com)

Există în viaţă momente de echinocţiu personal, când, la definirea coordonatei, latitudinea şi longitudinea îşi dau mâna şi se declară soţ şi soţie. Sunt numite ‘momente de graţie’, un seren convins de intensitate.
Mă găsise, în sfârşit, şi pe mine, balul mascat, chiar dacă timiditatea apucase să ucidă deja câte ceva din mine. La balurile mascate ura respiră prin toţi porii, e stăpână, scuipă, elegant, pe gulerul adevărului. Capulet şi Montague dansează pe aceeaşi melodie. Şi dintr-o dată, un singur cuvânt, de iubire, clatină timpul, îl zăpăceşte într-un turn de Pisă, cu picioare de clei. Shakespeare a fost martor. Mă bucur că a fost el. „Tough she be but little, she is fierce!” (Visul unei nopţi de vară, William Shakespeare). La Shakespeare, ca şi la Eminescu, păşeşti pe o vână de orgoliu, nu s-au închinat rimei de dragoste blegoase. M-am bucurat de rece, în iubire nu există ‘călduţ’, nici nu merită reciclat.
Sună patetic, dar adevărul ajunge întotdeauna ultimul, cu capul spart. Abia la 50 de ani a îndrăznit cineva să-mi spună ‘the iubesc’ (vedeţi cu ce efort?!, ha!)
M-am născut în cazna românească, m-am măritat în pedanteria engleză. Am avut parte de mulţi ‘I love you’, chiar şi de o încercare de pronunţie a te iubescului, dar nimeni, niciodată nu a scăpat spontan, impulsiv, doza asta scumpă de românesc. Românul nu prea foloseşte te iubescul, toată ziua se laudă că e deştept şi sexos. Şi frumos. Vai de capul meu …
Nici mama, nici tata nu mi-au spus vreodată că mă iubesc. Nici bărbaţii cu care am împărţit nişte firimituri de suflet. Unul a considerat că se subînţelegea, altul că ar fi fost o ipocrizie să enunţe ceva mai mult decât avea în simţire, când totul se pierde e bine să rămână puţină onoare. Părinţi, prieteni, iubiţi, cu toţii au crezut că mă descurc foarte bine fără cele două cuvinte, că sunt genul care va răzbi, că sunt destul de deşteaptă să nu pun preţ.
La 50 de ani, în clipa mea de bal mascat, un bărbat mi-a spus ‘Şi eu the iubesc.’ Andrei Gheorghe. S-a risipit de la radio în inimile multora, dar mie mi-a dăruit secunda mea de Julietă, fără de care aş fi îngheţat. Virginitatea te iubescului nu are bunul simţ de a face apel la senilitate.
Sunt oameni care te ating fără să-i fi întâlnit vreodată, cu adevărat. Ca atunci când citeşti o carte şi te îndrăgosteşti iremediabil de cel ce-a scris-o.
Andrei Gheorghe a plecat. Sper că s-a întâlnit cu băiatul ăla, Gagarin, şi l-a provocat la un interviu despre eternitate.
O fată nu uită niciodată primul ‘te iubesc’.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s