A murit Dominte – anecdotă poliţistă (26.03.2015)

No automatic alt text available.(google search)

Înainte s-o ia Dominte de nevastă, Domnica fusese o golancă. Vorba cântecului: Lele Domnică, lele Domnică / Toţi ciocârlanii îţi ştiu de frică.
(E o minciună, nu există un aşa cântec, voiam să văd dacă eşti atent.)
Dominte, un ţăran fără minte (ăsta nu mai e cântec, e un adevăr), umbrar de aproape doi metri, cu sprâncene stufoase, ca nişte ciuperci pufoase crescute pe ochi şi un nas cocârjat a mânie, nu lua în seamă cleveteala din sat, Domnica era o codană frumoasă, cu sâni obraznici, căţărând pe cămeşă şi ochi verzi ca frunza de mesteacăn, argintaţi pe la gene. Domnica, deşi i se dusese vestea de prinţesă mofturoasă, dădu dracului bobul de mazăre ţi acceptă vlăjganul, de bărbat, nu era frumos, dar era de nădejde. Fata gândea la bătrâneţe, frumuseţea picura în toamne şi sania cu blănuri de urs a lui Dominte avea să-i ţină iarna de cald. După ce se mărită, Domnica deveni cea mai harnică nevastă, cale de şase sate. Nimeni nu făcea prăjituri mai parfumate ca ale ei, mielul în crustă, la cuptor, leşina trecătorii la poartă, iar pâinea îi creştea ca la niciuna. Cozonacii îi aduseseră invidia coanei preotese şi nevestele se strângeau la ea, să înveţe a încondeia ouăle de Paşti. Lui Dominte îi creştea inima în piept si căpiţele pe câmp, nu era familie mai vrednică ca a lor.
( Ţi-ai aprins ţigara? Ce bei? Vin? Aha, bere…bere să fie!)
Domnica îi făcu doi băieţi, proşti ca el, frumoşi ca ea. Băieţii crescură, acum erau şi ei la casa lor. Dominte îi rostuise şi-i deprinsese cu munca şi cumpătarea. Înzestrase şi biserica, şi şcoala, cu bănci şi scaune, Dominte lucra şi în lemn, lucru de artist, porţi înflorate, ca în Maramureş. Acum aveau să se şi hodinească olecuţă, îşi trăisera traiul, urma ghiftuirea cu mămăliguţă şi brânză, şi ceva cârnaţi, să iasă de-o tochitură.
(Dacă ziceam şi de cotlete, ieşea pomana porcului. Ce faci? Vezi că-ţi picură berea pe piept!)
Popa şi directorul şcolii opreau mereu la o ţuică cu Dominte sau îl cinsteau la crâşma lui Tache, când lunganul binevoia a părăsi şura în care îşi făcuse atelier. Îi făcuse Domnicăi măsuţă de cafea brodată în crizanteme, cum aveau cucoanele avute, şi acum le făcea şi nurorilor, care nu mai conteniseră cu laudele. Împungând cu dalta în lemnul moale, îl duse, aşa, un gând apring şi belicos către Domnica. În ultima vreme pleca cam des de acasă. Se ducea la băieţi, să ajute nurorile la bucătărie, le alinta precum o cloşcă ouăle dintâi. Numai ce se gândi, că şi ieşi val-vârtej din şură, ca un zăbăuc, bătu cu paşi lungi curtea şi când ajunse în casă puse mâna pe telefon şi sună la băieţi. Domnica plecase de o oră şi nu ajunsese încă acasă. O fi fost la cumpărături, îşi zise, sau la vreo babă de-a ei, dar dacă o apucase dor de tinereţe şi se vedea cu altul? N-o răsfăţa el îndeajuns? N-o ţinea el pe braţe şi o privea ca pe o cadră? De ce îşi băgase dracul coada?
(Te-ai plictisit? Nu mai moare nimeni … stai uşor, că acum dau cu mortul de pământ. Hai, mai aprinde o ţigară, mai toarnă un pahar, ce dracu‘, vorbesc singură?)
Din ziua aceea Dominte începu să-i ţină caietul nevesti-sii. O urmărea când mergea la piaţă, când oprea la croitoreasă, ajunsese să înmoaie asfaltul pe trotuare, ca soarele supărat pe nori şi însingurat, din luna lui cuptor. Şi-n drumurile lui se tot oprea la crâşma lui Tache, Dominte începuse să bea şi începuse să i se năzărească că toată lumea ştia unde mergea nevastă-sa şi îşi râdeau de el. Nea Tache încercase să-i taie raţia la băutură, când vazuse că se cam îngroşase gluma, dar Dominte îl acuza că şi el umbla cu nevastă-sa şi pleca trântind uşa. După o vreme începu să bea de unul singur, în şură. Seara o lua la întrebări pe nevastă-sa şi dacă i se părea că-l lua în râs sau era supărată, îi mai dădea şi câte un dos de palmă. Degeaba se jura Domnica că el şi numai el era în sufletul ei, Dominte era orb şi surd la dragul nevesti-sii. Flori albăstrii începură să-i apară pe faţă şi Domnica le adormea în franjurile tulpanelor, plângându-se de dureri de dinţi. Până când, într-o zi, opri la biserică, se aruncă în faţa icoanei Maicii Domnului şi începu să tremure şi să plângă icnit. Aşa o găsiră popa şi babele care veniseră să aducă flori de pus la icoane. Nana o ridică uşurel de pe podele:
– Ce ai, Domnică? Ce s-o întâmplat? Eşti bolnavă? Doamne, ducă-se pe pustii! Ce ai pe faţă?
– Nimica, tanti, mă rugam de sănătate, fug acasă să fac de mâncare, că e tarziu.
– Ba nu pleci nicăierea până nu ne spui cine te-o altoit! Dacă o fost Dominte, atuncea nu te poţi duce acasă. Ce vrei? Să te omoare? Ca asta mai urmează! Mergem la poliţie.
– Da, Domnică, ai nevoie de ajutor, mergem la poliţie, încuviinţă şi popa.
(Gata, ia un biscuite, ceva, ţi s-o fi făcut foame. Da, dom’le, cu tine vorbesc, ce crezi, că folosesc parantezele de pomană. Vezi să nu te pătezi cu firimituri!)
Lică, şeful de circă, împlini alaiul până la casa Domnicăi. Dominte se enervă când îi văzu şi începu a sudui femeia, dar când Lică scoase din buzunar cătuşele şi i le zdrăngăni, cu lehamite, pe sub nas, se domoli, ceru iertare Domnicăi, mulţumi popii şi babelor că avuseseră grijă de ea şi promise să-şi regăsească cumpătul.
Dominte nu-i mai dădu peste ochi nevesti-sii, dar de băut bea mai înverşunat ca niciodată. Când una din nurori rămase grea, toată lumea crezu că Dominte va vedea lumina ce-i aprinsese Domnul pe palmile muncite şi va reveni la viaţa blândă şi cumpătată de dinainte. Minunea ţinu trei zile, după care calvarul Domnicăi reîncepu.
(Se apropie momentul, ochii pe furculiţă!)
Sătulă de scandal, femeia începuse să stea mai mult pe la copii. Venea acasă pe seară, când bărbatul era adormit sau căzut în nesimţire, în şură. Într-una din seri, când Ion, băiatul cel mare, o aduse acasă, îl găsiră pe Dominte prăvălit de pe scaun, pe podeaua din bucătărie. Pe masă trona, învăluită în lacrimi murdare o ceaşcă de cafea. Dominte avea rânjetul morţii dăltuit pe faţă, o spumă albă rătăcind dinspre buze, la vale, pe gât. Ciudat, dar mirosea a flori şi a curat. Domnica îl privi îngândurată, parcă să fie sigură că nu-i juca vreo festă, după care începu să urle, ca un animal rănit. Când veni Salvarea, chemată de băiat, Domnica fu dusă la spital, în stare de şoc, ţinându-l de mână pe Dominte, care nu mai ştia, care nu mai conta.
Medicul legist dădu verdict de moarte prin otrăvire. Ultima cafea a lui Dominte nu fusese îndulcită cu zahăr, ci cu Dero.
(Da, da, detergent de rufe, crimă de mahala, ce-ai fi vrut, arsenic? Unde te trezeşti, pe-o pagină de Ojog-Braşoveanca?)
Şi-o fi băut minţile Dominte şi în loc să ia zahăr din dulapul de sus, a luat Dero din cel de jos? O fi vrut să se otrăvească, că prea îşi amăra singur viaţa şi nu mai îndura să rănească şi femeia, şi mândria lui? L-o fi otrăvit Domnica? Să fi pus ea detergent în zaharniţă şi apoi s-o fi schimbat cu una identică, înainte de a veni poliţia? L-o fi otrăvit băiatul, care-l vizitase de dimineaţă, sătul s-o vadă pe mamă-sa plânsă? Tu ce zici?
Dominte a murit aşa cum a şi trăit, ca un prost. Numele i-a rămas pe scaunele de la biserică, în flori de lemn şi pe crucea de piatră. L-o fi iertat Dumnezeu? Nu ştim. Dacă nu ştim nici cum a murit …
(Greu e, dom’le, să scrii tărăşenii din astea. Zidarul ridică casa, brutarul coace pâinea, ţesătoarea scoate borangicul şi eu scriu ca proasta, că nici nu ştii ce fac unii cu munca ta, o abuzează, se şterg la fund, treabă de mântuială, dom’le! Uite, te-am ţinut de vorbă şi-ai terminat povestirea. Să-ţi fie de bine!)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s