Bărbaţi, ca nişte fraţi pătaţi (26.03.2015)

No automatic alt text available.(google search)

– Bia! Biiiiiiiiaa! Nana aruncă chiloţi pe geam!
– Ptiu, drace! Dacă minţi, Lilo şi mă scoţi din casă de pomană … bunică-mea nu mai apucă să termine fraza, coborând scările, spre geamul larg de pe hol, o văzuse deja pe Nana, în blocul de vis a vis, jumătate atârnată pe geam afară, aruncând bulendre într-o frenezie, înjurând birjăreşte şi ameninţând vecinele care o rugau să se oprească. Bia îşi rotunjise gura, ca un peşte aruncat pe mal şi căznea sunete, în timp ce ochii aproape că ar fi vrut s-o ia la fugă. Abia mi-am stăpânit râsul, căci nu voiam să întinez eu litania dedicată Nanei.
Cu vreo trei luni în urmă, Nana îşi luase drept chiriaş un fost colonel de armată, care după moartea nevesti-sii dăduse casa fiului şi se mulţumise cu o cămăruţă plină cu cărţi şi unelte de pescuit, o masă caldă şi costuri înjumătăţite la întreţinere. Pentru babe vestea căzuse ca un şoc. Nana ducea un trai mulţumitor, dar le amintise babelor că nu era gata de înmormântare, bărbatul i se păruse interesant şi avea şi ea cu cine comenta o carte, un film, o piesă de teatru, aranjamentul îi mulţumea pe amândoi. Bia nu comentă, dar am văzut-o disperând gândurile, în încercarea de a găsi unul cât de cât rezonabil. Florica aproape că azvârlise în luptă o replică ciupită, ca de beţivan tras de nas de următorul pahar, dar amuţise sub privirea, tăiş de baionetă, a bunică-mii. Doar madam C. îi dăduse un cot naşă-mii şi declarase cu aer princiar:
– Piesă de teatru pe dracu’, pe cine crezi că prosteşti, madam? Ţi se făcu de-o friptură, după atâta borş de sfeclă! 
– Mâncăm friptură?
– Lilişor, drăguţo, de ce nu te duci tu să te joci cu copiii, pe-afară?
Şi n-am mai auzit sfârşitul poveştii, căci babele mă împinseseră uşor, pe casa scării.
Acum Nana prinsese o mână proastă la poker şi toata lumea ştia că Nana nu ştia şi nici nu voia să piardă, aveau să urmeze zile de coşmar …
– Naanaaa! Vezi c-ai aruncat din greşeală şi şorţuleţul meu cu maci. De câte ori mergeam la Nana mă lăsa să o ajut la făcut prăjituri, îmi cumpărase şi şorţuleţ … cu maci roşii.
Bunică-mea, trezită din amorţeală, m-a tras de codiţe:
– Ce ai, nebuno? Pui gaz pe foc, nu ţi-e bine?
– Lilişor, adu şorţuleţul înapoi la Nana, hai, fuguţa, că ţi-am făcut prăjiturele cu marţipan.
– Nu te duci nicăieri! Vezi că-i nervoasă, du-te mai bine şi pune mâna pe-o carte, lasă că mă descurc eu cu Nana …
Eu deja alergam pe scări. Bia a tropăit nervoasă din picioare şi mi-a mai strigat o dată să mă opresc. Eram deja în faţa blocului. Am luat şorţuleţul cu maci de pe jos şi am dat fuga pe scări, la Nana.
– Mariţo, dacă te atingi de fată, jur că te strâng de gât cu mâinile mele!
– Doamne, Retă, ştii că iubesc copila, nebună să fiu şi tot nu i-aş pricinui vreun rău! Ea e lumina ochilor mei. Am ce am cu curva de Veroanţa şi cu dragul de colonel, strânge-l-ar pantalonii de gât!
– Cu Vera? Ce ai cu Vera?
– Cu Vera am, pe cotoroanţa bătrână (Vera era mai tânără cu 6 ani decât Nana!) am prins-o cu domnu’ colonel! Spurcata, mă jucau pe la spate!
– Vera? Doamne! Niciun cuvânt în plus, ne dăm în spectacol, pune de cafea!
Vecinele începuseră deja a şuşoti printre blocuri. Nana a scos o carafă plină cu apă pe geam şi le-a stropit cu năduf:
– Na! Să vă umplu gurile, că nu vă mai ajunge! Toată ziua toca-toca!
Femeile au fugit care pe la casele lor, râzând, în timp ce bia muncea la scări, respirând greoi şi înjurându-i pe Ceauşescu şi pe primar, c-o mutaseră de la casă la bloc.
Nana mă aşezase deja la măsuţă, în faţa unei farfurii pline cu prăjituri, când bia a dat năvală pe uşa bucătăriei,  cu Florica împiedicată de prag, aproape doborând-o.
– Ce naiba? Florică, ce faci? Mă tragi de fuste?
– Iartă-mă, tanti, acuma ce-am ajuns de la piaţă şi mi-a zis Corduneanca, de la 2, că Nana vrea să se arunce de la fereastră.
– Stai jos, Florico, nu se aruncă nimeni pe fereastră, numa’ nişte bulendre de-ale colonelului. Le-am trimis la spălat, că se împuţiseră.
– Pe geam, tanti?
– Doar ştii că am tensiune şi n-am voie să duc greutăţi, oricum, dă-le dracului, nişte cârpe!
– Puteai să aştepţi şi matale, că le duceam eu, mai târziu, la spălătorie sau le lua Buburuza şi mai făcea şi ea un ban, că domnu’ colonel plăteşte bine, îi place, aşa … fercheş.
– Te pomini că te-a scos şi pe tine la cofetărie!
– Pe mine? Doamne, tanti, uite, scuip în sân! Eu nu mă pretez la de-alea de plastic, mănânc numai făcute de mine, acasă, sau de matale, de bia … şi ….
Cuvintele adormiră în aer. Pentru o clipă ochii s-au supărat pe noi şi au început a zbuciuma ostenit, ca pupaţi de stele … verzi. Uşa Nanei luase foc. De sub vâlvătaie se auzea o respiraţie grea, semn că erau şi victime.
– Ce vă uitaţi ca la urs? N-aţi mai văzut păr?
– Păr am mai văzut, Anică, da’ floace ca ale tale ba! Te-ai mâzgâlit cu acuarele, credeam c-ai zis că te duci la coafor? Cât pe ce să strigăm ‘Foc’ şi pe Nae pompierul!
– Ha! Am zis să aleg o culoare mai deschisă şi asta e, mă dau de roşcată!
– Ce roşcată, Anică? Arăţi ca o portocală! Sa-ţi fi pus măcar pălărie sau turban, că ne orbeşti, fato! 
Nana râdea cu gura plină, îi trecuse şi de colonel, şi de madam C., naşă-mea, într-o rochie înflorată, asortată la tunsoare, părea un fluture fugit din bibliotecă, cu lampă cu tot.
– Anico, zău de nu eşti cea mai frumoasă dintre noi, cu păr flamboaiant şi pe rochie dulceaţă de căpşuni!
Naşă-mea se înroşise toată de plăcere, iar noi ne-am dat la o parte, să nu luăm foc. Scăpăra ca un licurici.
– Ce-i povestea asta cu Vera şi colonelul, zău dacă te cred?!
– Ei, nu mă crezi! Când am minţit eu? I-am prins pupându-se, la ea în bucătărie. Mă dusesem să-i cer râşniţa de cafea, că a mea e cam bătrâioară şi parcă nu mai scoate cafeaua aşa fină, şi când colo, am dat peste amanţi, încolăciţi ca nişte şerpi, târâindu-se unul pe altul.
– Lilişor, ia farfuria cu prăjituri şi du-te la televizor!
– Dar nu e program la ora asta!
– Uită-te la ecran sau citeşte o carte! Asta-i o discuţie de oameni mari! 
Mi-am ascuns, cu ciudă, lacrimile şi, cu prăjiturelele în mână, m-am prefăcut c-am mers în sufragerie, am lăsat uşa să scârţâie de bucurie, dar m-am lipit de zidul holului, lăsându-mă pe vine, mi se părea mie că dacă stăteam pe jos aveau să mă găsească mai greu.
– Am scuipat pe ei, asta am făcut, şi i-am dat dracului! 
– Poate a fost doar de data aceea, o greşeală, se mai întâmplă, Mariţo, ştii şi tu cum e cu dragostele … năbădăioase!
– Aşa e, Mariţă, cum zice bia, numai de data aia s-a întâmplat, am auzit-o pe madam C., din uşă, urmată îndeaproape de colonel, care nu-şi mai ridica ochii din pământ. Nu ştiu ce ne-a apucat, o fi fost vremea de-afară, că prea e cald în luna lui april! Iartă-ne! Uite, am venit să ne giuruim că n-a fost adevărat şi n-o să se mai întâmple! 
– Ce era să ziceţi şi voi? Cine ştie de câte ori m-aţi luat în râs, pe la spate şi eu, ca proasta, v-am luat la restaurant, la teatru … ruşine să vă fie, babalâcilor! Spurcaţilor. Curvelor cu nouă feţe!
– Două, Nana! Scăpasem şi eu nişte vorbe pe rochiţă.
Şi numai ce m-a apucat bia de ureche, m-a tras înspre sufragerie şi m-a aşezat, fără milă, pe scaun:
– Eşti pedepsită pentru două săptămâni, stai în casă, fără ciocolată şi  fără alte scofeturi! Aşa, ca să ţii minte, să nu mai tragi cu urechea pe la uşi, iar când îţi spun ‘du-te’, te duci! Ai înţeles?
– Am înţeles … Pot să stau la Nana?
– Lilişor! Întreci măsura şi ţi-o iei. Ajunge!
– Da’ biscuiţi …
– Lasă, n-o spărie, tanti, du-ti la bucătărie, stau eu cu fata, m-a salvat Florica. Bia deja se repezise să-mi lipească două scatoalce de tivul rochiţei.
– N-am terminat cu tine, vorbim acasă, putoare mică! Mă scoţi din minţi, mai ceva ca tac-tu! V-aţi aruncat toţi în neamul lui Gelu, nemţălăi încăpăţânaţi şi fără de gingăşie.
Florica a inventat, rapid, un joc de cărţi, ca să abată furtuna. Din bucătărie se auzeau ţipete şi sudălmi. Nici nu ştiu când am adormit în braţele Floricăi. M-a trezit bunică-mea, când să mă ducă acasă.
A doua zi, când m-am trezit de dimineaţă, bagajele aşteptau la uşă. Plecam la băi pentru două săptămâni. Bia nu suporta scandalul şi prefăcutul bietului ţânţar în armăsar.
Când ne-am întors, colonelul se mutase deja la madam C., cu bulendre cu tot, ultima oprire înainte de moarte, cum îi plăcea să zică. Nana avea un alt chiriaş, un văr de-al colonelului, care venise să-l vadă, după vreo 15 ani de absenţă din ţară şi bătuse la uşa Nanei. De unde nu a mai ieşit vreo 2 zile. Naşă-mea îşi domolise părul, în arămiu de frunză brumată, iar Florica ne aştepta cu o tavă de poale în brâu, fierbinţi şi tăvălite prin zahăr. Şi o tolbă de poveşti. Pe stratul de vâzdoage al Cordunencei mai dormita o pereche de budigăi de-ai colonelului. La umbra lor, o mâţă din vecini îşi întinsese spinarea a lene, a plăcere şi a deşertăciune.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s