Bărbaţi, ca nişte fraţi pătaţi (26.03.2015)

(Photo Eve Andersson)

– Bia! Biiiiiiiiaa! Nana aruncă cu chiloţi pe geam!
– Ptiu, drace! Dacă minţi, Lilo, şî mă scoţi din casă de pomană … bunică-mea nu mai apucă să termine fraza, coborând scările, spre geamul larg de pe hol, o văzuse deja pe Nana, în blocul de vizavi, pe jumătate atârnată pe geam afară, aruncând bulendre într-o frenezie, înjurând birjăreşte şi ameninţând vecinele care o rugau să se oprească. Bia îşi rotunjise gura, ca un peşte aruncat pe mal, şi căznea sunete în timp ce ochii aproape că ar fi vrut s-o ia la fugă. Abia mi-am putut stăpâni râsul, căci nu voiam să întinez eu litania dedicată Nanei.
Cu vreo trei luni în urmă, Nana îşi luase drept chiriaş un fost colonel de armată care după moartea nevesti-sii dăduse casa, cu acte, fiului şi se mulţumise cu o cămăruţă plină cu cărţi şi unelte de pescuit, o masă caldă şi costuri înjumătăţite la întreţinere. Pentru babe vestea căzuse ca un trăsnet. Nana ducea un trai mulţumitor, și totuși le amintise babelor că nu era gata de înmormântare, bărbatul i se păruse interesant şi avea şi ea cu cine comenta o carte, un film, o piesă de teatru, aranjamentul îi mulţumea pe amândoi. Bia nu comentă, dar am văzut-o disperând gândurile, în încercarea de a găsi unul cât de cât rezonabil. Florica aproape că azvârlise în luptă o replică ciupită de la piață, ca de la un beţivan tras de nas de următorul pahar, dar amuţise sub privirea tăiş de baionetă a bunică-mii. Doar madam C. îi dăduse un cot naşă-mii şi declarase cu aer princiar:
– Piesă de teatru pe dracu’, pe cine crezi cî prosteşti, madam? Ţi s-a făcut di friptură, după atâta borş de sfeclă! 
– Mâncăm friptură?
– Lilişor, drăguţo, de ce nu te duci tu sî ti joci cu copiii, pe-afară?
Şi n-am mai auzit sfârşitul poveştii, căci babele mă împinseseră uşor, pe casa scării …
Acum Nana prinsese o mână proastă la poker şi lumea  aflase deja că Nana nu ştia şi nici nu voia să piardă, aveau să urmeze zile de coşmar …
– Naanaaa! Vezi c-ai aruncat din greşeală şi şorţuleţul meu cu maci.

De câte ori mergeam în vizită la Nana mă lăsa să o ajut la făcut prăjituri, îmi cumpărase şi un şorţuleţ … cu maci roşii.
Bunică-mea, trezită din amorţeală, m-a tras de codiţe:
– Ci ai, nebuno? Pui gaz pe foc, nu ţi-e bine?
– Lilişor, adu şorţuleţul înapoi la Nana, hai, fuguţa, cî ţi-am pregătit prăjiturele cu marţipan.
– Nu ti duci nicăieri! Nu vezi cî-i nervoasă? Du-ti mai bine şî puni mâna pe-o carte, lasă cî mă descurc eu cu Nana …
Eu alergam deja pe scări. Bia a tropăit nervoasă câteva minute, după ce mi-a mai strigat încă o dată să mă opresc. Prea târziu, ajunsesem deja în faţa blocului. Am cules şorţuleţul cu maci de pe jos şi am dat fuga pe scări, spre apartamentul Nanei.
– Mariţo, dacă ti atingi di fată, jur cî ti strâng di gât, cu mâinile mele!
– Doamne, Retă, ştii cî iubesc copila, nebună sî fiu şî tot nu i-aş pricinui vreun rău! Îi lumina ochilor mei! Am ce am cu curva asta de Veroanţa şi cu dragul de colonel, strânge-l-ar pantalonii de gât!
– Cu Vera? Da’ ci ai cu Vera?
– Cum ci am cu Vera? Pi cotoroanţa asta bătrână (Vera era mai tânără cu 6 ani decât Nana!) am prins-o în brațe cu domnu’ colonel! Spurcăciunile, mă jucau pi la spate!
– Vera? Doamne! Niciun cuvânt în plus, ne dăm în spectacol, pune mai bine de cafea!
Vecinele începuseră deja a şuşoti, printre blocuri. Nana a scos o carafă plină cu apă pe geam şi le-a stropit cu năduf:
– Na! Sî vă umplu gurile, cî nu vă mai ajunge! Toată ziua toca-toca!
Femeile au fugit care pe la casele lor, râzând, în timp ce bia muncea la scări, respirând greoi şi înjurându-i pe Ceauşescu şi pe primar, c-o mutaseră de la casă la bloc.
Nana mă aşezase deja la măsuţă, în faţa unei farfurii pline cu prăjituri, când bia a dat năvală pe uşa bucătăriei,  cu Florica împiedicată de prag, aproape doborând-o.
– Că naiba?! Florică, ci faci? Mă tragi di fusti?
– Iartă-mă, tanti, acuma ce-am ajuns de la piaţă şî mi-o zâs Corduneanca, de la 2, cî Nana ar vrea sî să arunci di la fereastră.
– Stai jos, Florico, nu sî aruncă nimeni pi fereastră, numa’ nişte bulendre de-ale colonelului. Le-am trimis la spălat, cî sî împuţâseră.
– Pi geam, tanti?
– Doar ştii cî am tensiune şî n-am voie sî duc greutăţi, oricum, dă-le dracului, nişti cârpe!
– Putei sî aştepţi şî matale, cî le duceam eu, mai târziu, la spălătorie sau li lua Buburuza şî mai făcea şî ie un ban, cî domnu’ colonel plăteşte bine, deh, îi placi, aşa … fercheş.
– Ti pomini cî te-o scos şî pi tine la cofetărie!
– Pi mine? Doamni, tanti, uite, scuip în sân! Eu nu mă pretez la fleacuri din acelea di plastic, mănânc numai făcute di mine, acasă, sau di la matale, di la bia … şî ….
Cuvintele adormiră în aer. Pentru o clipă ochii s-au supărat pe noi şi au început a se zbuciuma ostenit, ca pupaţi de stele … verzi. Uşa Nanei luase foc. De sub vâlvătaie se auzea o respiraţie grea, răgușită, semn că erau şi victime.
– Ci vă uitaţi ca la urs? N-aţi mai văzut păr?
– Păr am mai văzut, Anică, da’ floaci ca ale tale, ba! Te-i mâzgâlit cu acuareli? Parcî ai zâs cî ti duci la coafor? Cât pi ci sî strâgăm ‘Foc!’ şî pi Nae pompierul!
– Ha! Am zâs șî eu sî aleg o culoare mai deschisă di data asta șî uiti ci-o ișât! Mă dau șî eu di roşcată!
– Ci roşcată, Anică? Arăţi ca o portocală! Sî-ţi fi pus măcar o pălărie sau turban, cî ne orbeşti, fato! 
Nana râdea cu gura plină, îi trecuse şi de colonel, şi de madam C., naşă-mea, într-o rochie înflorată, asortată la tunsoare, părea un fluture fugit din bibliotecă, cu lampă cu tot.
– Anico, zău di nu eşti cea mai frumoasă dintre noi, cu păr flamboaiant şi pi rochiță cu dulceaţă di căpşuni!
Naşă-mea se înroşise toată de plăcere, iar noi ne-am dat la o parte, să nu luăm foc. Scăpăra ca un licurici.
– Ce-i povestea asta cu Vera şî cu colonelul, zău dacă ti cred?!
– Ei, nu mă crezi! Când am minţit eu? I-am prins pupându-se la ea în bucătărie. Mă dusesem sî-i cer râşniţa di cafea, a me îi cam bătrâioară şî parcă nu mai scoati cafeaua aşa fină … şî când colo, ci sî vezi? Am dat direct pisti amantlâc, erau încolăciţi ca nişti şărchi, târâindu-se unul pi altul.
– Lilişor, ia ia tu farfuria asta cu prăjituri şi du-te să vezi ce rulează la televizor!
– Nu e niciun program la ora asta!
– Uită-te la ecran atunci sau citeşte o carte! Asta-i o discuţie numai pentru oameni mari! 
Mi-am ascuns, cu ciudă, lacrimile şi, cu prăjiturelele în mână, m-am prefăcut că merg în sufragerie, am lăsat uşa să scârţâie de bucurie, dar m-am lipit de zidul holului, lăsându-mă pe vine. Mi se părea mie că dacă stăteam pe jos aveau să mă găsească mai greu.
– Am scuipat pi ii, asta am făcut, şî i-am dat dracului! 
– Poate a fost doar di data aceea, o greşală, sî mai întâmplă, Mariţo, ştii şî tu cum îi cu dragostele … îs șî năbădăioase!
– Aşa e, Mariţă, cum zice bia, numai di data aia s-o întâmplat, jur! am auzit-o pe madam C., din uşă, urmată îndeaproape de colonelul care nu-şi ridica nici mort ochii din pământ. Nu ştiu ce ne-a apucat, zău, o fi fost vremea de-afară, că prea e cald în luna lui april! Iartă-ne! Uite, am venit sî ni giuruim cî n-o fost nimic adevărat şî n-o sî sî mai întâmple! 
– Ci era sî ziceţi şî voi?! Cini ştie di câte ori m-aţi luat în râs, pi la spate, iară eu, ca proasta, v-am luat după mini la restaurant, la teatru … ruşine sî vă fie, Iudelor! Spurcaţilor. Curvelor cu nouă feţe!
– Două, Nana! am scăpat şi eu nişte vorbe pe guleraș.
Şi, val-vârtej, numai ce m-a apucat bia de ureche, m-a tras înspre sufragerie şi m-a aşezat, fără milă, pe scaun:
– Eşti pedepsită pentru două săptămâni, sî stai numai în casă, fără ciocolată şî fără alti scofeturi! Aşa, ca sî ţii minte, sî nu mai tragi cu urechea pi la uşi, iar când îţi spun ‘du-ti’, ti duci! Ai înţăles?
– Am înţeles … Pot să rămân la Nana în seara asta?
– Lilişor, întreci măsura şî ţi-o iei. Ajungi!
– Da’ biscuiţi …
– Lasă, n-o mai spărie, tanti, du-ti la bucătărie, stau eu cu fata, m-a salvat Florica. Bia deja se repezise să-mi lipească două scatoalce de tivul rochiţei.
– N-am terminat cu tini, vorbim noi acasă, putoare mică! Mă scoţi din minţi mai ceva ca tac-tu! V-aţi aruncat toţi în neamul lui Gelu, nemţăraie încăpăţânată şî fără di gingăşie.
Florica a inventat, rapid, un joc de cărţi, ca să abată furtuna. Din bucătărie se auzeau ţipete şi sudălmi. Nici nu ştiu cum s-a făcut de am adormit în braţele Floricăi. M-a trezit bunică-mea, când să mă ducă acasă.
A doua zi, când m-am trezit de dimineaţă, bagajele aşteptau deja la uşă. Am plecat la băi, pentru două săptămâni. Bia nu suporta scandalul şi nici prefăcutul bietului ţânţar în armăsar.
Când ne-am întors, colonelul se mutase deja la madam C., cu bulendre cu tot, ultima oprire înainte de moarte, cum îi plăcea să zică. Nana avea un alt chiriaş, un văr de-al colonelului, care venise să-l vadă după vreo 15 ani de absenţă din ţară şi bătuse la uşa Nanei. De unde nu a mai ieşit vreo 2 zile. Naşă-mea îşi domolise între timp părul, într-un arămiu de frunză brumată, iar Florica ne aştepta cu o tavă plină de poale în brâu, fierbinţi şi tăvălite prin zahăr. Şi o tolbă de poveşti. Pe stratul de vâzdoage al Cordunencei încă mai dormita o pereche de budigăi de-ai colonelului. La umbra lor, o mâţă din vecini îşi întinsese spinarea a lene, a plăcere şi a deşertăciune.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.