Există un Eminescu al uşilor închise. Un Eminescu care ni le închide în nas. Unii caută ferestre sau vin cu toporul, hotărâţi să-l tragă afară, să-l amestece în cotidianul spoit şi vulgar. Şi Eminescu şi prietenul lui, Creangă, au pus pe hârtie cuvinte cărora le stă bine în şoapte, poate au făcut-o din amuzament frăţesc, poate frustraţi în iubire, căci minţile flămânde sunt veşnic înşelate în iubire, sau poate protestau sufleteşte împotriva marginalizării şi a invidiei, împotriva răutăţii şi a trădării.
Nu ne naştem proşti, răutatea şi ignoranţa ne fură viaţa, lăsând în urmă proşti.
Eminescu a închis demult uşile, sămânţa lui, românească e ocrotită, să rodească în întuneric, căci Dumnezeu i-a strigat, iar el a făcut lumină. Şi nu e de ajuns că ‘prietenii’ şi contemporanii s-au repezit să-i stingă lumânarea, dar şi noi, cei încolţiţi în lumina lui, îl tragem în izmene, ajustându-l la înălţimea noastră. Există un Eminescu al uşilor închise, păstrătorul inimii României, în căuşul toracelui său sanctificat.
Ar fi atât de uşor să ne lipim urechea ca să-i simţim răsuflarea caldă de dincolo de uşi, dar noi ne înarmăm cu topoare şi ne prostim în luări de cuvânt!
Reclame
