Frunză verde speech codat, din karmă azi m-am recuzat

Image result for open book like open waters(Pinterest)

Nu ştiu cum a făcut Dumnezeu de a dat apele la o parte pentru Moise, de i s-a urcat umanităţii la cap şi n-a mai putut scăpa de obsesia codului roşu, de miracol, dar ştiu cum am făcut eu.
La naştere a trebuit să dau ochi în ochi cu ceilalţi, cu oamenii. Eram prea mică, nu puteam păşi peste capetele lor. O perioadă nu am înţeles ce mi se întâmpla, apoi mi-am dat seama că, până şi eu, primisem în dar Cuvântul. Nu ştiam la ce foloseşte, dar eram convinsă, în naivitatea mea, că mulţi îl foloseau greşit. Cei cu habar erau zgârciţi în învăţătură. Există însă şi oameni providenţiali, cei care te urcă, precum Sisif, pe munte.
Cuvântul se oxidează, rugineşte când e insultat, dar e, în acelaşi timp, bagheta fermecată care dă apele la o parte.
Deoparte se ţin de mâini bigoţii. De toate formele, sexele, credinţele, freneziile. Nişte puturoşi care pun totul pe seama unui Dumnezeu. Sau poate îndeajuns de vicleni de a-i plasa pe umeri vina. Orice spui, orice faci, la un moment dat, îi jigneşte. Văd totul prin Dumnezeu şi le convine. Se îmbată veşnic cu ‘apa lor vie’ şi îţi impun convingerile, etica, adevărul, considerat fundamental. Altminteri te consideră bolnav, alienat, o bubă.
De cealaltă parte se lovesc brownian, în orgolii, cei cu credinţa în sine. Adunându-le IQ-ul ai putea ajunge pe Pluto. Din păcate natura sangvină, sarcasmul, febra narcisistă îi conectează numai în paralel, blamând conexiunile în serie. De prostie. Acţionează pe principiul bisericii, ceea ce e ilar, înconjurându-se de un fel de grădină, declarată ultimul cimitir.
Şi unii şi alţii se repetă, precum fluxul şi refluxul, precum curajul mareelor de a spăla pe creier orice ţărm.
Ca într-o piesă de teatru Ionesciană individualitatea acerbă distruge decorul. De cealaltă parte, strada Sapienţei duce la clonarea monologului.
Calea deschisă în faţa mea nu ţine o veşnicie, viaţa îi e de secundă. Singurul toiag – Cuvântul. Pe generozitatea lui mă sprijin şi mă caut de deochi în pustiu.
Nu-mi pasă de coduri, de ademeniri morfologice, metaforele mă ascund mulţumitor de răzbunarea vremurilor şi a omului. A omului zeificat, impus, autociugulit, fără să-şi aştepte, precum Prometeu, vulturii.
Aceasta e libertatea mea, fără afilieri la idei concepute sau preconcepute, fără iniţieri orgiastice, fără poftă de masonerii şi putere, fără îngenuncheri de formă sau de fond. Nu aparţin domesticului, nu aparţin sălbaticului vulgar. Societatea îmi impune nişte legi, cele mai multe de bun simţ, ca să-ţi pot face loc lângă mine. Dar nu miza pe mine să te urmez, gândul mi-e îndrăgostit de infinit, de nimic şi de orice. Aruncă-mă în categorii, pentru statistici, pentru satisfacţii personale … nu mă vei găsi niciodată acolo. Viaţa e singurul meu crez. Iubirea – un cer senin. Din când în când.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s