De la răstignire până la răstignit

Related image(Image from besttattoo.org)

În fiecare an era ales unul dintre ei, ca să moară. Se aşteptau oferte, doritorii se înscriau pe lista deschisă la primărie. Întreg satul era creştin. Datoria lor era să-i arate bunului Isus că erau demni de sacrificiul Lui, iar lui Dumnezeu că nu lăsau Timpul să-i facă să uite. În Joia Mare unul de-al lor era răstignit pe cruce, la început se crezuse că nu era decât o piesă de teatru, dar cel bătut în cuie, invariabil, murea şi probabil că învia pe lumea cealaltă, pentru că medicul legist nu înregistra nici măcar o bâlbă de la inimă. Satul lor era ascuns după un munte, platoşă în calea ereziilor moderne şi, încă de la naştere, toţi ar fi vrut să se facă popi, doar că era nevoie şi de medic, şi de învăţător, şi de brutar, şi de ţăran, şi de tâmplar, şi tot aşa … Singurele cărţi care rezistaseră prafului din bibliotecă erau cele bisericeşti, celelalte împachetaseră borcane de dulceaţă, de compot, pachete cu mâncare, ouă. Oricum nu le mai citea nimeni, ei ştiau deja tot ceea ce trebuiau să ştie. De oferit pentru dusul la ceruri se ofereau doar dintre cei tineri, tăuraşi impulsivi, bravând în necunoştinţă, o zădărnicie a prostiei sau din cei respinşi de prima iubire, care se mărita, de regulă, cu unul mai smerit şi cu mai multe oi în bătătură. Femeile nu erau admise, chiar dacă şi-ar fi pus viaţa zălog pentru fiii lor şi erau considerate egale în drepturi, doar că satul nu recunoştea prea multe, viaţa era pentru săteni un şir de îndatoriri. Cei bătrâni îşi găseau clipele preţioase, mai aveau multe de prins la cingătoare şi, deşi păgâne, găseau că şi Dumnezeu agrea vechile obiceiuri spartane. Străinii de sat, rari, erau alungaţi cu pietre, de cele mai multe ori duceau pe urme păcate. Sătenii sperau că păstrând locul curat îi vor deschise Domnului pofta de a veni în ospeţie.
Pe la un sfârşit de noiembrie, când nu mai era lucru de făcut pe-afară, ci se pregăteau leagăne pentru sufletele proaspăt venite să le aducă bucuria Crăciunului, un bătrân a bătut în prima poartă, la marginea marginii. Omul, tras în haine de in şi cu suman de lână pe umeri, cu pletele albe ascunse sub cuşma brumărie, se purta blând, ducea vorbă dulce, parcă dumnezeiască. Suspicioşi, i-au dat o cameră pe lângă biserică, una pe care o păstrau pentru cei rătăciţi. Bătrânul asista la slujbe, apoi îi strângea în jurul lui, după rugăciunea de mulţumire, şi le povestea despre univers, despre ţara lui Dumnezeu, despre miracolele care nu puteau fi descifrate decât prin cifre şi litere. Unii au propus să fie el răstignit în Joia Mare. Dar nu se putea. Urcarea pe cruce trebuia făcută benevol şi nu pe post de pedeapsă. Numai Dumnezeu avea drept pe viaţă şi pe moarte, iar omul ăla părea să ştie câte ceva despre Dumnezeu. Când, spăşiţi, i-au mărturisit ce sfârşit îi pregătiseră, bătrânul nu s-a speriat. Le-a tras de pe ochi pofta de răzbunare, făcându-i să vadă, pentru prima oară, că ridicând la ceruri copii după Isus nu puteau decât să-l întristeze pe Dumnezeu. Fiul era doar unul, Tatăl nu voise altfel. Oamenii luaseră în propriile mâini puterea lui Dumnezeu şi-şi ridicaseră infatuarea făloasă la ceruri. E drept că Domnul le dăruise chipul Lui, dar nu se gândise că va fi veşnic hărţuit pentru asta.
În loc să-şi sărbătorească viaţa, să se bucure de cunoaştere, omul repetă papagaliceşte, la infinit, o poveste. El, veşnic acolo, se înduioşează când câte unul îşi câştigă independenţa., dar îşi păstrează respectul. Toate vin de la Dumnezeu, toate la El se duc, ce faci între vămi e treaba ta.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s