Profesorul (7.04.2015)

Image may contain: 16 people(Google search)

Era octombrie, şi început de an universitar. În Bucureşti era soare şi nimeni nu avea chef de şcoală. În timp ce creierul trimitea semnale panicarde picioarelor, să se dea jos din pat, inima le ticăloşea, a vis şi a moleşeală. Când timpul, întemniţat într-o cutie metalică, torturat pe roţi dinţate, a  dat semnalul de alarmă, un coşmar, speriată ca nu mai apucă să se mărite înainte de soră-sa amiaza, dimineaţa ne-a făcut vânt în vâltoare. Înotam hurducată printre stropii reci de apă, în timp ce, caporal fără simbrie, periuţa de dinţi îşi răsucea mustaţa la oglindă. Nu apucam niciodată să mănânc la cantină, iar în camera de cămin şi şoarecii şi-ar fi dorit să găseasca ceva de ronţăit, aşa că, cu chiorăieli de maţe în servietă, am plecat pe drumul învăţăturii, greu, uneori amuzant, de cele mai multe ori plicticos. O zi, fără poezie, din viaţa unui viitor inginer, nu că nu ne-ar fi plăcut poezia, doar că nimeni nu ne-ar fi crezut în stare s-o recunoaştem, chiar şi de la mică distanţă. Primul curs, picturi rupestre din infern, scheme cinematice de strunguri, freze şi roboteze, un fel de a alege să le vorbeşti unor schelete scălâmbăiate, când şi se ura de oameni. Când am ajuns în sală, doar primul rând de scaune mai era liber, după bunele obiceiuri ale învăţăceilor de orice vârsta şi atitudine, umplerea sălilor de clasă începe întotdeauna de la punctul de sfârşit către catedră. Aproape împiedicându-mă în propriul dezgust, de a fi întârziat şi de a da ochii cu stăpânirea de la distanţă minimă, când ai în posesie doar gloanţe oarbe şi începi ziua cu o pereche de pătrari, am fost obligată să merg la cacealma, într-o perioadă care nu se bucurase încă de descoperirea botoxului. Cumplit. Profesorul a intrat în sală jovial, semn că îşi găsise vocaţia, şi a început să umple tablele (erau vreo 6) cu scheme şi formule complicate, în timp ce ne spunea, în detaliu, povestea cu sfârşit asumat a dumnealor, cuţitelor de strung. Abia apucasem să iau nişte notiţe şi priveam cu disperare la dansul de căluşari al hieroglifelor de pe tablă, până şi degetele se împotriveau, a răscoală, la aşa povară matinală, iar nervii mi se încreţiseră ca-ntr-un arc pedepsit la reţinere în duminica exhibiţionistă a coruperii lenii. Numai ce mi s-au împreunat sprâncenele, a chin, când ochii au întâlnit o pereche de pantofi bărbăteşti, mărimea 44-46, săltăreţi şi cu chef de vorbă:
– La cursul meu toată lumea zâmbeşte, domnişoară! Nu permit feţe încruntate şi tristeţi de poet. Voi face tot ce-mi stă în putinţă să aveţi parte de un curs antrenant, dar e nevoie şi de puţină cooperare, stimaţi studenţi. Domnişoară? Un zâmbet?
Sunt momente în viaţă când vrei să te înghită pământul. Nu trăiam un astfel de moment. Mă lovise un val de indignare anticomunistă şi aş fi dat cu pumnul în masă, a revoluţie, dar încă nu venise timpul, vorba mai avea, încă, puţintică răbdare.
Câteva zile mai târziu aveam programate ore de laborator, aşa se numeau întâlnirile cu dumnealor, cuţitele de strung şi strungurile automate, cărora le admirasem, în prealabil, doar oscioarele. De obicei se ţineau sub îndrumarea unui profesor asistent. Ghinion, la grupa mea şeful în persoană, domn profesor, îşi anunţase rolul de ghid printre tăişuri şi spirale. M-am căutat prin toate buzunarele şi tot n-am găsit un zâmbet de circumstanţă, pe alea deşănţate, până la urechi, le păstram pentru ocazii speciale. Drept urmare am primit normă dublă de cuţite şi burghie de desenat. În timp ce colegii mei terminaseră şi jucau mima, profesorul, sprijinindu-şi mâna, părinteşte, pe umăru-mi, admira supleţea mâinii şi exactitatea redării filetelor de capăt.
– Domnişoară, când terminaţi, vă rog să vă prezentaţi în cabinetul de alături, să discutăm despre osteneala ce dovediţi, am văzut ceva idei interesante, un bun punct de pornire spre o lucrare de diplomă.
– Nu e cam devreme pentru o lucrare de diplomă? am îndrăznit.
– Bineînţeles că nu, e nevoie de studiu, şi ambiţie, şi muncă susţinută!
Când s-a dat semn de pauză, colegii mei au năvălit, victorioşi, spre fum de ţigară şi opăreală de cafea, în timp ce eu mi-am împins spre uşă figura de oaie de pripas, sorocită la tăiere. Profesorul vorbea la telefon şi, lovită de noroc ca şi cercetătorul de particula lui Dumnezeu, am înălţat foile, precum un steag alb pe frontul de luptă, am mimat graba şi frica de a nu pierde următorul seminar şi am dispărut îndărătul uşii, un laş din armata napoleoniană la întâlnirea cu o caschetă englezească, la Waterloo.
Anul s-a risipit în aceleaşi nuanţe, nu aveam cum să ajung în top fără un zâmbet de cantautor.
La examenul de sfârşit de an mi-am prezentat învăţăturile cât am putut de bine, dar am picat. Profesorul mi-a înapoiat una din foile de la proba scrisă, cu autograf, deşi nu se obişnuia:
– Să o strecuraţi sub pernă, domnişoară, poate vă inspiră la restanţa din toamnă. Iar dacă nu, vom găsi prilejuri fericite să ne întâlnim şi anul viitor …
Tremuram de furie. Am ieşit din sală cât am putut de repede, ca să nu mă înfrângă tentaţia de a lovi, scurt şi mortal. Pe hol, răsfoind cursurile, am realizat că nu greşisem schema maşinii. Am înjurat birjăreşte, în timp ce o colegă de-a mea a prins a mă bate pe umăr, încercând să-mi atragă atenţia … asupra profesorului, care se furişase şi el, tiptil, după mine:
– Colega dumneavoastră este îndrăgostită, a crăcănat, râzând, cuvintele profesorul.
Ura, oare de ce ura nu poate ucide? Ca o ghilotină. Unde era energia aceea negativă de care vorbesc toate revistele şi dătătoarele în ghiocuri şi cafele? Unde era boala de deochi, când erai la nevoie?
În vacanţa ce a urmat tristeţile îmi atârnau de urechi ca altora cireşele în pârg. Bunică-mea şi babele ei m-au lăsat, vreo două săptămâni, să mă tăvălesc prin noroaiele disperării, după care au început să îndoiască cafelele cu coniac. Apoi numele profesorului a plecat spre cer, pe pomelnicele Nanei şi pe acatistele bunică-mii. Dumnezeu îşi dăduse deja acordul expunerii teoriei relativităţii pe Pământ, nimic nu-l mai putea surprinde!
– Să i se înmoaie inima, ceruse bunică-mea.
– Şi să-l văd ţeapăn, se înciudase Nana, că prea supără fata!
Eu voiam doar notă de trecere.
În toamnă, profesorul a fost invitat şi reţinut la un seminar în Japonia, exact în perioada restanţelor. Rămas şef peste nenorociţi, profesorul asistent ne-a trecut pe toţi examenul, primise transferul la o altă facultate, aşa că nu risca mânia titularului. Ar fi trebuit să fie concluzia şi adio-ul. Dar …
După Revoluţia din decembrie ‘89 s-au introdus noi materii de studiu în programa facultăţilor Politehnicii. Una dintre ele era o filosofie modernă în ceea ce le privea pe dumnealor, strungurile automatizate.
Era o altă dimineaţă, dar aceeaşi reticenţă de a privi soarele în ochi, înainte de a apuca spurcatul să se bărbierească. În zgomot feroce de fiare invidioase pe somn, timpul ne grăbea spre şcoală. ‘Învăţati!’, decretase Lenin şi era mai aproape de noi limba rusă decât ‘Atunci să mănânce cozonaci’, a rârăitului franţuzesc.
Nici nu apucasem să mă dezmeticesc bine, înainte de a păşi în aulă şi poate de aceea, când i-am văzut faţa surâzătoare, m-am prăbuşit în delir. Profesorul împărăţea  mândru peste catedră, oare ce blestem mă aruncase iar la mâna lui?

Dumnezeu îl citea pe Cioran: ‘’Fără otrăviri pătimaşe nu apar zorile-răbufniri în finaluri de noapte ale rănilor noastre.
– Sângeri? Atunci pândeşte aurora şi soarele se plămădeşte-n tine.’’

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s