Iubire cu contract

Related image(Image from http://valentinesdayide.blogspot.co.uk)

M-am măritat de tânără. Mama n-a mai avut răbdare. Soţul cu numărul trei o aştepta deja pe un iaht, pentru luna de miere. M-a măritat tot cu un milionar, l-ar fi luat ea, că era tânăr, deştept şi frumos, dar la vârsta ei nu-şi mai dorea să investească, venise timpul doar să cheltuiască. Munca altora, a ei se demodase deja. Ca orice nevastă care îşi duce zestrea pe picioare, a trebuit să semnez un acord prenupţial. Avea cinci pagini, am citit doar două, mama îmi spusese că doar ultimele două pagini sunt esenţiale, apoi am semnat şi am putut să-mi pun diamantul pe deget, acum că ştiam câtă grijă trebuia să am de el. Un diamant galben-canar, roz poartă doar cele care se mărită din interes. Eu, evident, îl priveam ca viţica la poartă nouă.
Primii cinci ani au fost minunaţi, până mi-am deranjat soţul, aflat într-o şedinţă … cu asistenta personală, care primea în dar aceeaşi marcă de lenjerie. Soţul meu şi-a jucat foarte bine rolul de suflet devastat, deşi nu înţelegeam de ce, semnasem de la început documentul prin care acceptam să mă băbesc într-un apartament de bloc. Mă îndrăgostisem de el, aşa că am divorţat. Am lăsat şi inelul, cu foarte puţine zgârieturi, şi chiar şi acelea de bună purtare. Surpriza a venit la o săptămână de la pronunţarea divorţului. În persoană, o prezenţă la fel de elegantă. Invitasem la masă un vechi prieten, din copilărie, care, înduioşător, ieşise destul de şifonat dintr-un divorţ fără acte de caritate. Fostul meu soţ a considerat că era un subiect de interes general faptul că semnasem ca el să fie prezent de câte ori făceam baie. Îmi acordase deja o perioadă de înzdrăvenire sufletească, acum venise să ne organizăm, mai ales că el trecea printr-o perioadă haotică, cu multe deplasări internaţionale, toate de maximă importanţă. Dintr-o astfel de năuceală nu m-ar fi putut scoate nici domnul Tesla, nici presa hidraulică, una care să înlesnească datul lacrimilor pe dinafară. Picase şi prost, după o vizită a mamei, scârbită de covorul în tonuri neutre din sufragerie, care nu zăbovise decât să-mi aducă aminte că eram datoare cu o naştere, tot fată, nu se aştepta la mai puţin! Să nu ni se piardă urma!
Deşi am încercat , din răsputeri, să-mi conving vechiul prieten că puteam face faţă unei relaţii, cu mici eforturi ce e drept, s-a transferat, cu domiciliu cu tot, într-un alt oraş, pe unde avea nişte amintiri din studenţie.
L-am atacat pe fost în instanţă, pentru îngrădirea libertăţilor personale, dar judecătorul, bărbat însurat, mi-a reamintit că semnasem de bunăvoie. Poate era un fetiş, dar dacă altădată mă făcuse fericită, nu aveam decât să mă ţin de cuvânt. Simţisem încă de la începutul procesului că-l încântase ideea.
Timp de câţiva ani fostul meu soţ a deschis filiale în toate găurile negre ale lumii, de aici, de pe Pământ, dar nu m-ar fi mirat să-şi fi programat una de final şi în spaţiu. Am petrecut majoritatea timpului împreună. Nici când fusesem căsătoriţi nu-mi acordase atâta atenţie! Doar că acum mă putea înşela fără reţineri, nu mai era nevoie să se ascundă. Resemnarea nu e o boală, e un anotimp. O iarnă. Cu zăpezi şi ger, cu chiciură şi somn adânc. Primăvara, pentru care îmi pierdusem speranţa şi nu-mi mai chinuisem nici garderobul, a venit, aşa cum vine ea, cu surle şi trâmbiţe. Bulbi, flori, soare, ploi, rouă, senin. Nu mai eram deloc tânără, trecusem de izvoare, acum îmi ţineam apele învolburate într-un râu.
El era un ocean, primitor, fără mofturi, fără mustrări. Şi avocat. Mi-a câştigat procesul. Nu aveam decât să fac duş pentru tot restul vieţii sau baie, dar în braţele lui, iar dacă fostul soţ dorea să ne admire, nu avea nimeni nimic împotrivă. Trebuia doar să respecte nişte norme de igienă elementară a relaţiilor, care probabil îi fuseseră necunoscute până atunci. Nu i-a priit, aşa că a renunţat la orice pretenţie. Pentru totdeauna.
Uneori crezi că muntele ţi s-a prăvălit pe singurul drum. Te caţeri, sapi pentru un tunel, plângi, renunţi … Nici măcar nu-ţi trece prin cap să faci câţiva paşi înapoi şi de acolo să mai priveşti încă o dată spre viitor, poate cu alte pespective. Timpul nu e duşmanul nostru, timpul e doar o măsurătoare. Exactă, nu se întinde. E treaba ta ce valoare îi dai şi cum îl cheltuieşti.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s