Povestea oului tăvălit (10.04.2015)

No automatic alt text available.

 

Acest text poate fi socotit ofensator în Săptămâna Patimilor, aşa că vă sfătuiesc, cu blândeţe, să-l citiţi când v-aţi reîncărcat deja cu umor, după noaptea de Înviere.

Acum aproximativ 13.8 miliarde de ani (zice wikipedia, putea fi şi mai rău!), după marele Big Bang (un wow! de pe vremea aceea) a apărut viaţa pe Pământ. La început a fost vorba doar despre nişte praf (nu poţi zice ‘nimic‘, era totuşi un fel de vid, un vid de putere, în sensul că nu era încă nimeni pe acolo să se-ntrebe dacă era sau nu democraţie). Deci praf, minerale, gunoaie cosmice, care nu nimeriseră în coşul de gunoi. Dumnezeu nu ştim încă cu ce se ocupa, probabil îşi descria singurătatea în cartea autobiografică, căci nici măcar Sfinţii nu fuseseră zămisliţi încă. Sori erau cam mulţi, Dumnezeu îşi ţinea însă banii în găurile negre, căci băncile au fost aduse pe lume mult mai târziu, de Dracu’. Nu ştim nici dacă vânturile s-au autoinstalat sau Domnul a tras pur şi simplu o băşină şi s-a umplut de praf stelar. Când a suflat, ca să îndepărteze murdăria de pe mânecă, era deja aplecat înspre Pământ, căutând cu o stea în vârf de băţ (care n-a fost vreo strabunică a acadelei, ci a lumânării) un loc unde să-şi ţină, departe de îngerii plagiatori, manuscrisul. Răsuflarea Sa caldă a unit miraculos particule de praf cu ceva stuchit dumnezeiesc, prima atestare de celulă (bunica amibei). Tragedia nu mai putea fi oprită. Din celulă în amibă, Pământul s-a umplut de verdeţuri, iar când primele celule cu coaja tare (uscată la soare) s-au ciocnit (Antepaştele Fericit!) s-a umplut şi de pui. Te-ai fi aşteptat să fi fost nişte pui de rândunică, dar Dumnezeu nu se juca cu chiţibuşuri din alea pe vremea aceea, a început cu munca fină, de detaliu (broderii şi filigranuri) abia după ce şi-a pus ochelari, de la firma de cristaluri a părinţilor lui Superman. Primii pui au fost nişte drăgălăşenii de dinozauri. Norocul nostru că nu apăruserăm şi noi pe-atunci, cum ar fi fost ca de Paşte să fi trebuit să luăm ouăle de sub dinozaur? Eh? Presupunând, prin absurd, că unii mai norocoşi ar fi scăpat cu viaţă, furând doar de la dinozauri vegetarieni, cam câte cireşe amare ar fi trebuit frecate de ou ca să-i dea un pic culoare? Era cât pe ce să zic cam câte cepe ar fi trebuit despuiate, şi foanţele fierte, dar Prometeu era încă departe de adevăr, iar Dumnezeu era singurul care dădea cu flăcările de pământ, dar numai când era nervos că nu-i reuşeau loviturile la crichet (oină de fapt, că nu prea avea cu cine). Cu ce l-or fi supărat dinozaurii pe Dumnezeu, nu ştim, presupunem doar că menţineau planeta ‘bio’, nu avuseseră niciun chef să inventeze automobilul, internetul, avioanele cu reacţie şi sticlele de plastic. Atâta lene nici El Însuşi, Dumnezeu nu putea răbda! Într-o zi i-a scos pe toţi la tablă, înafara faptului că se hârjoneau non stop, nu învăţaseră mai nimic, aşa că i-a exterminat pe nenorociţi! Ceva ouă mai rămăseseră prin cuibare, ferite de păduri de ochii supăratului, dar şocul pierderii căldurii părinteşti le-a afectat într-un aşa hal încât a urmat o generaţie de rataţi ( pe atunci nu existau servicii sociale, de protecţie a minorilor, slavă Domnului!), o generaţie fără vreun model de urmat, care s-a diversificat şi s-a împrăştiat în fărâme de specii noi, nu ştim după ce trend (nu rezistat timpului tăbliţele cu numele designer-ilor). Şi uite-aşa, din fiorosul pterodactil a rămas doar o pană de vrăbiuţă, iar din baschetbalistul T-Rex o găină cu creastă. De-acum se putea apuca şi Dumnezeu de treabă, începuse practic producţia regulată de ouă şi era nevoie de forţă de muncă, la tăvălit. Tăvălit pentru că găinile nu fuseseră încă domesticite şi învăţate cu bătaia, iar ouăle erau încă incredibil de mari.
S-a apucat deci PreaÎnaltul să facă floricele, maimuţici şi cocârlani, dar n-avea cui se lăuda şi nici cu cine să vorbească. La o vreme, pe când îl supăra o mâncărime între degetele de la picioare, i-a trecut prin cap să-l facă pe Adam. Frumos băiat, dar cam mutălău. După ce că abia de răspundea la salut, mai şi punea gazelele la treabă, în locul lui. Enervat de-a dreptul, pentru că nu fusese mai inspirat din prima, Dumnezeu a avut o sclipire de geniu şi a creat femeia. Aia şi cu gura nerujată vorbea fără oprire, în timp ce mătura peştera, căra apă cu găletuşa sau jupuia gazelele lui Adam, ca să prepare cina. Dumnezeu era mulţumit, Creaţia bătuse aşteptările unuia de avea să-şi spună Darwin (nici Dumnezeu nu ştia dacă avea să fie din neamul lui sau agent infiltrat de Ducă-se pe Pustii). Adam, Eva şi tot neamul lor, plus speciile conlocuitoare, au învăţat destul de repede ce era de învăţat, Pământul s-a umplut de cârâieli, grohăieli, veselie, orgii sexuale şi filosofi. N-a durat mult şi a apărut şi politica. Domnul era mulţumit. Atâta doar că şi numărul ouălelor de pe Pamant creştea exponenţial, ceea ce-l punea oarecum pe gânduri. Planeta lui de suflet se aglomera, iar şmecherii ăia mici nu atestaseră încă sinuciderile, crimele pasionale şi nici invidia vecinului. Moartea de bătrâneţe era ineficientă. Poate că era timpul să mai facă un copil. Nu ştim cum s-a făcut selecţia, dar mama n-a primit inel, ci doar o veste bună. Era băiat! Şi avea să facă şcoala la oportuniştii ăia de pământeni. Ce n-a ştiut nici Dumnezeu, a fost că facerea de Bine începea de la Mamă (Dolce şi Gabanna s-ar fi revoltat probabil şi atunci, pentru modul în care a fost conceput Iisus). Pământenii care credeau în orice şi oricum, după cum le dictau nevoile, l-au bătut în cuie pe copilul lui Dumnezeu, se aflase deja că Pământul era rotund, deci nu putea fi trimis la colţ. Obrăznicia oamenilor nu l-a supărat pe Domnul, nu mai mult decât o pişcătură de ţânţar galactic, căci el deţinea acul pentru cojocul lor. Iisus avea, oricum, particula lui Dumnezeu în sânge, aşa că s-a trezit din somn după ce le-a dat vreo trei zile emoţii, mai mult femeilor (că ele au fost dintotdeauna mai simţitoare), bărbaţii fiind deja ocupaţi cu conceptul de brand sfinţit şi promovarea lui pe piaţă. Dumnezeu îl alese, întru început, pe Moise, drept purtător de cuvânt, dar n-a făcut mare brânză înţeleptul, aşa că de data aceea s-a orientat de unul singur (nici măcar google nu avea la dispoziţie!), spre un locşor cu lapte şi miere (habitat de crescători de oi şi albine ), unde avea să amplaseze denumirea de Grădina Maicii Domnului. Acolo, Casa Domnului avea să fie cea mai răspândită formă de arhitectură, lumea credulă, ouăle parte din meniul zilnic, dar la mare cinste de Paşte. Dacă Dumnezeu le-a gândit doar un pic înroşite, urmaşele neamului acela binecuvântat, de daci, au dus vopsitul la rangul de artă. Nicăieri în lume n-au fost ouăle mai răsfăţate de culoare, mai iubite, mai plânse la plecarea pe lumea cealaltă, ca pe piciorul plaiului şi la gura raiului. Mielul, pus pe foc, prăvalit în tavă, împănat cu usturoi, ouăle tăvălite prin boia de sărbătoare, pictate cu înflorituri şi cruci de doliu, pasca cu brânză, au rămas nu doar un simbol al copilului lui Dumnezeu, terorizat şi intimidat de nişte nesimţiţi de pământeni, ci şi triumful omului asupra Gânditorului – cum altfel, decât inaugurând un obicei care să ne umple maţele, după un post îndelungat, de gândire! Căci ce sunt pământenii, dacă nu nişte copii isteţi, care încep să plângă încă dinainte de a li se aplica pedeapsa! Iartă-ne, Doamne, căci şi Dracul mai are de învăţat câte ceva de la noi!

 

 

Reclame

2 gânduri despre “Povestea oului tăvălit (10.04.2015)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s