Răzbunarea babelor : războiul glumilor, cartea 1 (12.04.2015)

No automatic alt text available.(Google search)

În mahalaua copilăriei mele şi când era motiv de plâns tot se trezea cineva să râdă şi durerea era uitată. Toate înmormântările începeau cu o pungă de lacrimi, una de-un leu, după care se trecea la treburi serioase: băutură, viaţa amoroasă a defunctului şi cam ce avea să-i enerveze cumplit până şi pe Sfinţi, la întâlnirea cu Dumnezeu. Nu-mi pot imagina cum ar fi dacă s-ar enerva şi Dumnezeu, prin definiţie el se situează deasupra frivolului şi dacă chiar se enervează, are la dispoziţie artileria grea: tunete, fulgere, meteoriţi, ploi torenţiale, nu e nevoie să facă riduri. De fapt noi când vorbim despre el ni-l imaginăm bătrân, cu păr lung şi barbă albă, cu voce domoală, aer blând, ori blândeţea se potriveşte mai bine ridurilor, cu botox l-aş vedea mai degrabă pe Dracul. Pe undeva e nedrept ca Dracul să fie văzut tânăr, cu vino-ncoace, în timp ce Dumnezeu s-a făcut bătrân şi cu grija altora. Dracul umblă abţiguit, siluind frumuseţi pământene, aruncând bani maneliştilor, lălăind pe stadioane şi la cazinou, în timp ce Dumnezeu aleargă de colo-colo să mai îndrepte câte o nefăcută, să mai asculte ce-i trece prin cap vreunui idiot sau să rezeme armele în poziţie de pace. Adică spre cer, de unde ne arată uneori fundul, nu-i nevoie să înşiruiesc justificări . Nu de alta, dar pentru că nu s-a însurat încă, trăieşte retras, un pic cam prea apropiat de Sfântul Petru, s-ar putea să trezească la viaţă matematica din capul unora, dintre aceia care nu şi-au dat încă jos pijămăluţele cu trenuleţ ale copilăriei.

Într-o poveste de ecran, Billy Conolly, scoţianul, îl dă în judecată pe Dumnezeu pentru că i-a distrus barca, la nervi (The Man Who Sued God ). Unii au luat-o de bună şi s-au repezit şi ei la tribunal. Nici cu Dracul pe post de avocat n-aş fi mai liniştită, tot timpul am avut impresia că sunt înţeleşi între ei şi joacă la cacealma.

Nu ştiu cum de am ajuns să dezbat Casa Domnului, că mie nu-mi place să bârfesc şi aveam de gând să vorbesc, de fapt, despre babele mele. Când se apropie Paştele şi suntem ameninţaţi cu învierea morţilor, mi se strecoară în suflet o spaimă că şi babele ar putea să dea năvală, peste mine, chiar dacă pot viziona, live, ‘ce vrăji a mai făcut nepoata lor’. Dacă tot acceptă să voteze constant cu PSD-ul, mă gândesc că alde morţii n-au nici un scrupul să trimită şi un viu la urna de veci, să vadă şi ăla cam cât de greu e să te hrăneşti numai cu lapte şi cu miere şi să nu faci diabet!

Odată, la un picnic, biei i s-a făcut rău, de la inimă.  Babele au încercat să explice copilului care eram cam cum stătea treaba cu Moartea, care nu era nici bau-bau, dar nici petrecere de ziua ta. Babelor nu le-a trecut niciodată prin cap, că nu aveau să ajungă în Rai. Din punctul lor de vedere Moartea era ca o călătorie cu CFR-ul, la clasa a treia, care doar ce se desfiinţase, cu vagoane-bou, cu scaune de lemn ce te ardeau la şezut. Importantă era însă călătoria, peisajul de dincolo de ferestre, tragerea de limbă a celorlalţi călători şi frenezia dinaintea ajungerii la destinaţie. Pentru că nu înţelegeam o iotă din ce vorbeau îngerii sau Duhul Sfânt, m-am rugat de babe ca după ce or pleca, să mai dea câte o fugă pe-acasă, iar mie câte un semn, să ştiu şi eu de e bine pe-acolo şi ce să le pun, la pomeni, în bagaje. Babelor le-a plăcut atât de tare ideea încât au mai dovedit două sticle de vin, înflorindu-şi imaginaţiile. Dacă as fi ştiut ce mă aştepta, nu le-aş fi cerut nici măcar broşa cu chihlimbar, drept moştenire!
Babele mele iubite s-au dus rând pe rând, pe nesimţite. A rămas doar Florica, care le dă raportul săptămânal, la cimitir. O însoţeam când veneam în vacanţe. Într-o astfel de escapadă, într-o seară călduţă de iulie, abia de-i aprinsesem o lumânare bunică-mii, când, dintr-o tufă de roze sălbatice, a sărit o broască râioasă, direct pe pantofii mei de oraş. N-am pierdut vremea şi nici scuipaţii, plasaţi strategic în sân şi m-am trezit strângând în braţe un brăduţ ornamental.
– Ce-i cu bradul ăsta pe mormânt? Te pomini că vine şi Moş Crăciun!
– Ptiu, pacatili meli, Liluţă, m-ai spăriet, copchilă! Aşa o vrut fetili, să nu li sî veştejască!
– Să mor de râs, nu alta!
– Vai di mini, di când ai plecat la Bucureşti, te-i prostit di tăt, copchilă, umbli dizbracată, cu păru’ vâlvoi şî te-i mai şî vopsât, ca naşă-ta, dî zâci cî eşti dată cu acuareli. Sî răsuceşti în mormânt bunică-ta! Mai acoperă-ti, Liluţă, cî sî văd tăti celi şî bagi groaza în mahala! Latră cânii, bre, când treci pi stradă. Zî mata, tanti Retă, di nu-i adivarat!
Şi zbang, broasca a sărit iar pe pantofiorul meu! Fir-ar mama lor de superstiţii, ce naiba căutam eu în cimitir, pe seară, cu Florica, care vorbea cu bunică-mea moartă. Zău! Adică eu, care mă pregăteam să devin ingineră în mecanica de precizie şi învăţam să rostuiesc şuruburi şi piuliţe pentru avioane, recitam din Eminescu pe la morminte! Nu era de mirare că aveam mai mereu restanţe pe toamnă! O prostalancă!
Atât eram de pornită să schimb foaia, încât nu am văzut paragraful în care se strânseseră norii şi numai ce-mi începu o ploaie din aceea rece, ologită şi târâită pe jos de grindină, de mi-au dat şi tunetele vreo două peste urechi! Iar Florica râdea ca proasta, cu mâna la gură …
– Ţ-am zâs ieu sî nu ti iei di ieli. Doamni, copchilă hăi, tătă boiala ţî sî scurgi pi ochi, arăţi ca Zuza Nebuna! Hahahahahaha!
Şi dă-i şi râzi, de-i crăpa pielea pe faţă. Am plecat furioasă spre casă, cu Florica după mine, lălăind cât o ţinea gura: ‘de-ar fi să vii, aş crede că visez’ .

„Nu ştiu alţii cum sunt”, vorbă de Creangă, dar pe mine mă ia cu spaimă, numai la gândul că aş fi putut să dau ochii cu mortul! Cât omul e viu şi mişcă în raport cu legea gravitaţiei, n-am greţuri, când s-a îndepărtat însă de stratosferă, devine o problemă. Şi uite-aşa, iar m-am îndepărtat de banii cheltuiţi pe învăţătură şi am dat-o pe ‘какая проблема’, adicătelea kakaia probliema?

Aceea a fost practic borna zero a luptei pentru eliberarea de sub forţele oculte, care se voiau de ocupaţie, surde şi chioare, exact ca tanti aia de la justiţie.
Nopţile începuseră să se deschidă, sclifosind, uşile dulapurilor, becurile se ardeau trosnind drăceşte, nu mai zic de scârţâieli, cucuvele şi alte delicii fără somn. Mă împiedicam de toate pragurile, cuierele îmi dădeau cu haina peste cap, cafeaua se vărsa pe faţa de masă, iar caimacul dădea întotdeauna în foc. Ajunsesem să înjur babele ori de câte ori intram sau ieşeam din casă, ba chiar să mă cert cu pereţii goi, între sesiunile în aer liber. Biata madam B., vecina mea de palier!

Într-o zi mi-a bătut la uşă, luându-mă tare, de la început:
– Eh, cât costă?
– Ce, tanti?
– Cum ce? Contoarul cel nou!
– Care contoar, tanti? Eu vezi bine că mă ţăcănisem, dar şi vecinii îmi puneau fise, ca la tonomat.
– Păi, te-am auzit vorbind cu Sile, de la lumină… şi începu să se împingă în mine, uitându-se peste umăr. Unde-i?
– Cine? Sile? am întrebat, rezistând eroic atacului vrăjmaş.
– Vezi cî are copchii de crescut, unde l-ai băgat?
– Nu l-am băgat pe nicăieri, tanti, nici nu i-am văzut ciubotele, ce să caute Sile la blocuri?
– N-ai auzit cî sî schimbă contoarele? Pe ce lume trăieşti tu, Liluţă? De când o murit tanti Reta te tot aud bodogănind prin casă, la fel făcea şî a bătrână, mă-sa lu’ tanti Reta, da’ suferea de ducă-se pe pustii! Tu eşti fată tânără, uite, Marcel de la pescărie numa’ ce şi-a ridicat casă de cărămidă, cu balcon, cî nu-i mai zâci cerdac acuma, tu ci aştepţi?
– Eu aştept societatea multilateral dezvoltată, tanti şi proiecte de microscop de la fabrica din Oradea.
– S-a-ntors lumea cu fundu-n sus, pi vremea mea fetele ţeseau cămeşă şî catrinţă, acuma dau cu ciocanul!
– Eu mai mult cu şurubelniţa, tanti. Da’ să revenim la oile noastre, de ce se schimbă contoarele?
– Pentru că se fură, Liluţă. Toată lumea fură lumină. Pe nea Trişcă, de la doi, l-au prins c-o rezistenţă de la tren în sobă, murea nevastă-sa de cald şi a deschis, ca proasta, toate geamurile!
– Vine azi?
– Azi, aşa o zâs Florica, că ea le ştie pe toate, cică îi vine în vis bunică-ta, ieri i-o zâs lu’ nea Tache că-i vine control de la primărie şî când colo azi ş-o sclintit chiciorul, de-o agiuns la spital! Hahaha! Eh, o îmbătrânit şî ie, o fi încurcat socotelile.
– Şi matale începi?! Mă duc să chem popa!
Am trântit uşa şi am dat fuga la biserică. Popa numai ce ştersese praful de pe Evanghelie şi-l luă cu bâlbăială, când dădu cu ochii de mine.
– Dumnezeu sî mă ierte, şî sfânta zi di azi, Lilianî, era mai bine cu pantaloni decât cu jupoane … umbli dizbracată pi stradă, copchilă, şî fumezi pi balcon!
– Nu …
– Taci! Nu minţi în Casa Domnului! Hai sî ieşim afară!
Am ieşit din biserică şi am început să-i povestesc despre trosneli şi ciocănituri la geam şi făcut de vânt cu uşile de la dulapuri.
Popa şi-a dus două degete la gură şi a tras o fluierătură. Numaidecât a apărut pălimarul, de mână cu o găleată cu aghiazmă şi sub braţ cu busuioc.
– Ăsta de unde a mai apărut?
– Din altar, Liliană, sorta anafura.
– Săru’mânuşiţili, domniţă! Aveţ problemi cu zambilili?
– Care zambile, bre, aţi înnebunit cu toţii?
– Zoombie, vrea să zică pălimarul, dar el nu ştie sî traducă dicât din limba rusă.
– Kakaia … şi nimic altceva? Să purcedem dar, că dacă mai zăbovim, dau babele foc la casă!
– Care babe?
– Cum care babe! Bunică-mea, Nana, tanti Vera, naşă-mea, alea de sortează pomelnicele de după slujba de duminică.
– Eu nu mierg, dacî s-o-ntors nebunili … Nu m-o putut suferi niciodată.
– Pentru că bei şi ţâţa Maicii Domnului … ooo, mă scuzaţi părinte, asta mi-a scăpat, da’ e drept, ăsta botează împărtăşania! Ca să nu se-mbete sugarii, o fi în scop caritabil, am adăugat repejor, că mi se făcuse brusc milă.
– Măi, domniţă, ieu vă socoteam deosebită, da’ mă oropsâţi la un fel cu nebunile celea.
– Gata cu beţivăneala! Hai, copchilă, cî dă noaptea peste noi şî Aghiuţă atâta aşteaptă!
– Ăla cine-i? Băietu’ lu’ Valeria?
– Gata, pălimare, cî s-o spurcat şî aerul din grădină!
Când am ajuns acasă, popa şi-a prins snopul de busuioc în uşă, de s-o împrăştiat toate floricelele pe covor, pălimarul, cu nervii la pământ şi frica în buzunarul de la piept, a vărsat găletuşa cu aghiazmă pe sandalele lui madam B., care venise numai să pupe mâna popii, dar a alunecat pe sub icoană. E drept că de a doua zi n-am mai auzit nici o cucuvaie, atât de tare sforăia Florica, de mureau de râs şi perdelele, şi balamalele uşilor de la dulapuri. Venise, draga de ea, să le ţină de urât babelor, ca să pot eu dormi.
Şi-am încălecat pe-o şa, de cal învăţat …… Zoooombie! Zooombie! In your heeeead …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.