Cum îi soarta omului … (24.04.2015)

Image may contain: 1 person(Pinterest)

În fiecare duminică după amiaza, la vremea când timpul încă îşi mângâia burdihanul, sătul de nazurile zilei, Ion Boierul îşi scotea iapa la plimbare. Ion rămăsese văduv cu vreo doisprezece ani în urmă şi de atunci îşi căuta, cu religiozitate, nevastă. Le ceruse, pe rând, pe toate babele, inclusiv pe ale mele, apoi a trecut la cele mai tinere, unele chiar măritate, dar cu faţa tristă, avusese chiar curajul să ceară şi vreo două domnişoare, de stârnise mânia mamelor şi râsul mahalalei. La biserică, pusese anunţ la avizier: „Musiu fercheş, sensibil, gospodărie frumoasă şi iapă educată, caut urgent nevastă, mi-i greu de unu singur. Lăsaţi, vă rog, răspuns la domnul părinte.” . Părintele încruntase la început din sprâncene, dar lăsă dorinţa lui Ion la poartă. Ion ajutase de multe ori biserica şi dacă biserica închidea şi ea un ochi, de mila plăvanului, n-avea să-i crape turla. Neprimind nici un răspuns şi ajutat de un nepot lovit frontal de pubertate, Ion începu a împărţi bileţele roz, cu litania de la avizier, în biserică, după slujbă, laolaltă cu lumânări aprinse, pentru ca lumea să se roage şi pentru norocul lui. Domnişoarele chicoteau sfioase, babele râdeau fără jenă, iar nevestele de care nu se mai ocupa chiar nimeni, bărbaţii având treburi mult mai importante în viaţă decât grija muierii, îşi dădeau ochii peste cap, cu jind, dar lăsau pe gură doar un ‘di tot râsu’ sau ‘ci mârlan!’. Popa însuşi ţinu o slujbă pentru a atrage atenţia lui Dumnezeu, poate că uitase acel suflet milostiv singur pe-o cracă şi avea să trimită măcar năluca nevesti-ii, dacă nu altceva. Se dăduse sfoară în toate satele din vecini, degeaba, sortita lui Ion era ori încăpăţânată, ori puturoasă, ori de-a dreptul nesimţitoare, căci nu văzuse nimeni nici urmă de ea. Aşa a început Ion să plimbe iapa duminica, pe strada mare. Singura lui tovarăşă pe lumea asta pestriţă, lume care se strângea ca un pumn în jurul sufletului lui. Se îmbrăca cu costumul cel bun, de mers la biserică, îşi îndesa o batistă brodată cu flori, la butonieră şi-şi lăsa pălăria sugrumată într-o panglică neagră, de mătase, pe-un ochi. Iepei îi pusese numele Leonora şi canafi roşii, cu clopoţei, la urechi. Leonora dădea ora exactă în mahala. Dacă dădeai nas în nas cu Ion când o plimba de ham sau cu căruţa şi întrebai : „Ioane, cam câtu-i  ora?”, Ion răspundea imperturbabil : „Apăi îi ora când se plimbă Leonora”, „Ora când paşte-n pace Leonora” sau „Musai ora când cară lemne Leonora”.
Într-una din duminici, când numai ce vărsase Domnul paharul cu apă pe mocheta de iarbă şi aerul umezea împrospătat nările, babele s-au înşurubat ca nişte ciuperci de toamnă pe scaunele din balcon, comentând defilarea celor mai tineri şi mai sprinteni. Pana când, cu moţ în frunte, a apărut Ion, în toată splendoarea, la pas cu iapa, care-şi ondula şoldurile zdravene şi sănătoase la trap.
– Ioani, iar ai scos frumuşaţa asta la plimbari? Mai bini i-ai cata ii un armăsar, poati doară aşa sî ti gasască şî pi tini norocu’! îl luă în râs bunică-mea.
– Bini zâci, Retă, ia zî tu, n-am pute noi sî ni ocupăm oleacă şî di aiştia doi, cî ş-aşa n-avem altă treabă?
– Da, da, da, se îmbujoră animată Florica, în timp ce naşă-mea o înghiontea între coaste.
– Stai, bre, cuminti, cî nu ţ-o fatat vaca, tu ai încă barbat, lasă pi altili, cari suferă di blegeală din aceea di primavară.
Şi uite-aşa, la cooperativa agricolă, pe tarlaua unde se pupau, cu acte, mahalaua şi satul vecin, pe unde tropăiau la apus suflete ţinute în grajduri, s-a încins mare serbare câmpenească. În sala de şedinţe, feţe de masă albe, scrobite şi trandafiri de catifea, înrouraţi (aduşi special de Buburuza, de diminicioară) încărcau mesele laolaltă cu cârnaţi dolofani, din cei afumaţi şi brânză proaspată, caş curat, plăcinte cremoase, mere şi struguri aburiţi de dulceaţă, în timp ce vinul roşu înfierbânta carafele. Ca la nuntă. Nu lipsea decât mireasa!
Jos, la grajduri, Leonora de nimic nu ducea lipsă. O împopoţonase Ion, ca pe Proasta dricarului (dricarul îşi botezase iapa Proasta, că numai ce începea popa să zică un ‘Doamne miluieşte!’ în urma mortului, că şi începea să fornăie şi să bată din copite). Dacă la grajduri se călca poporul pe picioare, care cu câte un armăsar tras după el, care numai în inspecţie, la masa lui Ion nici pasărea prinsă dormind noaptea în grădină nu se dăduse jos din scorbură. Babele se fâţâiau de colo-colo, ba mai împingeau câte o flămânzită, care saliva pe la geamuri, pe uşă, ba nişte sătence ruşinate, degeaba, nu se simţea niciun damf de amor în aer! La un moment dat s-a pornit un vaiet, apoi a năvălit, ca în galop, o rumoare, o mână de vorbe negrăite până atunci în mahala.
O cucoană blondă, cu pielea lăptoasă şi sâni pietroşi, neobrăzaţi, care împungeau gata să iasă din cămaşa strâmtă, cu şolduri late, domolite de pliseul fustei, se lăsă să cada pe unul din scaune, piţigăind o seamă de cuvinte, cu disperarea omului care moare şi n-a apucat să zică de mâna cui. Ion începu şi el să-şi rostogolească limba pe buze, în tandem cu femeia, într-o vorbă ce amintea de înjurăturile de la birt ale lipovenilor din satele vecine. Lumea s-a strâns ca la circ. Într-un târziu, Ion le spuse tuturor că femeia era venită din Polonia, vizitase ceva mânăstiri, dar se pierduse de grup, taman la biserica din sat, iar dacă nu se grăbea avea să piardă trenul de Varşovia.
– Bre, Ioane, ne-ai dat pi tăţi pi spati, vorgheşti şî limba leşască, di ci n-ai scris, bre, aşa ceva în beletul di la biserică?
– Nu vorghesc, bre, polonă, o rup oleacă pi rusăşti, da’ m-am înţăles cu muierea asta.
Ion, galant până în vârful degetelor, se oferi să ducă relaţiile internaţionale ale mahalalei spre o nouă dimensiune, de cooperare, cu ceva interes, totuşi, în buzunar, dar în politica ăsta-i mersul!
Pe drumul spre la gară Ion pusese deja bazele unei înţelegeri bilaterale privind apărarea pe frontul de est al Europei şi schimburile comerciale şi diplomatice, în avantajul părţilor. Până să dea ochii cu şeful de tren, blonda lui Ion acceptase inelul, pe care plăvanul îl avea deja pregătit, în buzunar (îl lustruise cu grijă, de vreo opt ani). Au rămas la gară cât să le fluture batista prietenelor femeii şi să închidă gura prostimii, care privea ca la minune.
Leonora a avut şi ea un succes răsunător, nici n-a trecut anul şi a rămas grea, prăvălind în lume o mândreţe de mânz, cu stea dalbă în frunte. Ion şi Elwira lui au trăit fericiţi, până la adânci bătrâneţi, Ion povestind, înţelept, cui avea timp să-l asculte, că degeaba aştepţi, dacă nu ştii unde să cauţi. Călătorului îi şade bine cu drumul lung şi ochii beliţi pe geamul de tren.
Babele au cumpărat mânzul, ca să-mi poarte noroc la măritat, că nu laşi uşor din mână reţeta care funcţionează (admirabil!) o dată. Slavă Domnului că nu m-au obligat să-l plimb duminica pe strada mare! Nu că nu ar fi meritat, dar n-apucasem încă să învăţ limbi străine …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s