‘Unde-i calu’ şi nebunu’, mândra mea trage cu turnu’, io (nimeni altul decât) Richard Inimă de Leu (25.04.2015)

No automatic alt text available.

Acum oleacă mai puţin de cincizeci de ani, într-o seară de luni, după ce am zăpăcit-o şi aproape am lăsat-o fără suflare pe mama, am binevoit să-mi fac intrarea, pe uşa centrală, în lume. Nu îmi aduc absolut nimic aminte din acea vreme, prima atestare şi amenajare a magaziei din creier datează de pe la un an şi jumătate, când mama îşi găsise s-o certe pe fata care avea grijă de mine. Deşi zuza se oferise să se ducă ea să cumpere bomboane de ciocolată de la alimentara, s-a întors cu drajeuri colorate, bombonele de zahăr, semn că mintea-i stătea numai la soldaţi, că şi de ăia îmi aduc aminte, strâmbându-se la mine, când mă scotea fata la plimbare prin parc. De dragul lor aveam parte de nenumărate ieşiri în natură. Maică-mea mă hrănea doar cu fructe şi legume de la noi din grădină, mai ologea şi câte o gaină, din cele ce se manifestau arogant prin curte, dar în pofida acestui început de viaţă bio şi sănătos nu eram decât o altă grăsună.
Dar să mă întorc la începutul epopeii. Toată familia a aplaudat venirea mea pe lume, declarând oricui se nimerea prin preajmă că îşi doriseră fată. Surprinzător, căci tata, care a fost toată viaţa lui un galant şi un mare admirator al sexului frumos, mă alinta, cum altfel, decât ‘băietu lu’ tata’! Şi cum nimic nu e mai frumos pe lumea asta decât să te lauzi cu pozele copiilor, pe vremea aceea nudurile pe păturică fiind un mare hit, am ajuns să-mi arăt muşchii pe hârtie lucioasă, neştiind ce mă aştepta mai târziu (tăierea panglicii albumului de familie la fiecare prezentare de posibil, viitor, luat în calcul, iubit). Pozatul şi privitul în oglindă sunt două piloane importante în devenirea rasei umane şi explicaţia pentru care la apariţia pe pământ media de viaţă era atât de scăzută. Erai obligat să te vezi doar în ochii celorlalţi sau să te bazezi pe talentul lor la descrieri, de acolo şi depresia, cea mai răspândită armă letală din natura. Până s-a deşteptat vreo cochetă, să arunce o privire şi în apa lacului, măcar când bea apă, Dumnezeu ştie ce părere or fi avut despre ei înşişi muritorii acelor timpuri! Nemuritorii se trag din populaţii extraterestre, deci nu se pun la socoteală, şi erau, oricum, doar în trecere. Astăzi metoda ‘selfie’ de combatere a timidităţii e larg răspândită, ca şi sondajele despre fericire. Deci se poate. Trăi. Mult şi bine. Dacă nu ai restricţii bancare te poţi însura şi la 102 ani.  
Iar am pierdut firul poveştii … Pozele au contribuit la creşterea nivelului de viaţă, dar ne cam iau minţile. Sunt ca băutura. Nici nu mai zic de filmele video! Înregistrările pe telefonul mobil … Într-un fel e mai bine. Decât să-i dai iubitei două palme, când şi-a dat seama cât de ticălos eşti, mai bine o ierţi şi, în eternă amintire a iubirii pierdute, postezi un filmuleţ de dragoste, fără chiloţi, pe internet. Şi am ajuns şi la cuvântul magic – chiloţi! De fapt m-am învârtit în cerc până acum, o figură geometrică perfectă de altfel, fără colţuri, deci magică, până să dau, sau mai bine zis să ies, din chiloţi. Căci oi fi fost eu cel mai frumos copil din lume, dar dacă nu aveam şi ceva poze care să dovedească, ar fi fost doar o constatare aprobată din politeţe, un zăhărel efemer. Când organizezi o sedinţă foto pentru copil, îl schimbi de cel puţin zece ori, pregăteşti toate hăinuţele care ţi se par haioase, deşi sfârşeşti cu un procent însemnat de nuduri.
Tata avea un prieten, cu care împărţise glume la brigada artistică a întreprinderii, pe când era flăcău şi care se făcuse pozar profesionist. Nu-mi pot închipui cum poţi avea încredere în cineva care şi-a lustruit ochiul artistic la gala de umor a întreprinderilor comerciale! Şi mai ales să-i laşi pe mână cea mai preţioasă bijuterie a familiei.
Ca să nu plâng cât nenea pozaru’ îşi făcea de lucru cu bliţul, tata se măscărea în fel şi chip, din spatele lui : ‘băietu’ lu’ tata, ia încordează-ţi tu puţin muşchii!’, ‘ia să vadă tata gropiţele din obrăjori …’.
Nea pozaru’ şi-a scăpat privirea pe zona scutecelor :
– Bre, eşti nebun, ţi-au schimbat copilu’ la spital, asta-i fată!
– Uşurel, bădie, ştiu că-i fată, dar ea nu ştie, până află am şi eu cu cineva discuta fotbal în casa asta!
După care au dat-o pe băutură, căci pozarul avea şi el două fete, dar nu-i trecuse prin cap să ţină secretul numai pentru el, măcar pentru câţiva ani, aşa cum făcea tata.
De ciudă, i-a dovedit rezerva de vişinată a maică-mii! Nu ştiu dacă s-a apucat să developeze filmele când a ajuns acasă, chiar în seara aceea, cert este că, mânat de un sentiment profund de prietenie faţă de tata sau poate doar îşi vârâse dracu’ un pic coada în vişinată, deşi se poate să fi sperat, timid, la titlul de fotograful anului, cert este că înainte de a se fi brevetat, cu adevărat, fotoshop-ul, nea pozaru’ mi-a schimbat garofiţa pe un căluţ de mare (nici să nu vă gândiţi la cântecul acela cu un cal de-al lui Gheorghiţă priponit de-o garofiţă, că nu-i frumos!). La început n-a observat decât tata. Apoi bunică-meu m-a smuls din braţele mamei şi a trecut la control, inopinat mai degrabă, nu vamal. Când s-au mai lămurit lucrurile, bunică-mea a mai avut nevoie de încă o nitroglicerină, ca să fie sigură că a înţeles exact situaţia. Luluţa, băietul lu’ tata, şi-a început cariera pământeană asistând la jocuri de rummy şi poker, supraveghind, de pe umerii tatei, paharele cu băutură, când ‘băieţii’ purtau discuţii despre fotbal, în timp  ce ‘fetele’ pregăteau petrecerea pentru băiatul cu numarul 2, frate-meu, care se umflase deja în pene, în pântecul maică-mii. Tata îşi făcea antrenamentul. Eu am crescut în virtutea inerţiei, nu ne e dată altă opţiune şi în timp ce maică-mea şi bunică-mea umpluseră casa de păpuşi, eu îmi zdreleam genunchii prin copaci şi degetele în luptă dreaptă cu copiii vecinilor. A fost nevoie de intervenţia promptă a bunică-mii şi o mulţime de vizite pe la croitorese, ca să dezmorţească latura fragilă a personalităţii mele, partea uşor zgrumţuroasă nu aveam însă s-o pierd niciodată. La întrebarea capcană a bunică-mii: ‘cu ce se joacă fetiţele?’ răspundeam invariabil: ‘cu băieţii’, acum pare un răspuns logic, dar la vremea aceea era motiv de migrene.
Pozele s-au pierdut printre multe altele care au urmat şi aşa am scăpat de o grămadă de neplăceri. Altfel s-ar fi trezit unii să vrea să verifice.
Cel care a reuşit însă să mă facă să pricep că sunt, totuşi, 100% fată (taică-meu uitase să facă rectificarea şi în femei, d’alde maică-mea şi bunică-mea, mă învăţase să nu am prea mare încredere) şi că în asta stă, de fapt, puterea mea, a fost bunică-meu. Bunicul meu a fost un înţelept. Pentru mine era Zmeul-Zmeilor. Pe Făt-Frumos nu dădeam doi scuipaţi! S-a apucat să mă înveţe şah. La şah, deşi jocul se focalizează pe figura regelui, cea care îşi face de cap şi ne controlează minţile e regina. Ca-n viaţă … Atunci am înţeles cât de important era să ştii să fii cu adevărat fată. Câte universuri ţi se deschid … În anii de gimnaziu, legaţi de şcoala generală, am câştigat un titlu de campioană municipală la şah. La faza judeţeană m-a învins, în finală, o ochelaristă care opunea un joc bărbătesc, precis şi lipsit de fantezie. Îşi nota într-un carneţel, cu viteză de melc, toate mutările şi pierdea cel puţin 10 minute dusă pe gânduri, înainte de fiecare mutare. Dacă nu aş fi fost chibiţată şi încurajată de toată echipa de profesori, probabil m-aş fi apucat, încă de pe atunci, de fumat. În anul următor am renunţat să mai joc în competiţii. Toate sclifositele mă prinseseră de călcâiul Ahilean şi-şi trânteau pe masă, ostentativ, carneţelul care aducea până şi timpul la disperare! Era nevoie de ceasuri şi începuse să-mi fie frică că îmbătrâneam prematur. La grupa de băieţi nu m-au primit. Nu pentru că eram fată, dacă îmi prindeam părul la spate, precum rocker-ii, nimeni nu s-ar fi sesizat, încă mai puteam aduce puncte şcolii, dar nu dovedisem răbdare ori şahul e un joc al minţii şi al picăturii chinezeşti. E uimitor cum de ruşii i-au avut pe Karpov şi Kasparov , iar americanii pe Bobby Fisher, când aste două naţii sunt primele care scot armele la bătaie şi cu ele nici măcar pământul nu mai are răbdare. Mă rog … Aveam să descopăr în anii de facultate că şi la jocul de bridge îţi poţi enerva partenerii de joc la fel de eficient. Şi încă nu am apucat să vă spun cum jucam poker cu babele! 
Dar mai e şi mâine o zi, şi o săptămână viitoare, am timp să trec toate mutările în carneţel şi să croşetez nişte şosete pentru, acum reumaticul, rege. Până aduce cineva ceasul. După aia tresărim în apăsări pe butoane …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.