Un popic

Related image(Image from nfku.com)

Fabian, o prescurtare de la fabulos, era căsătorit de vreo 10 ani cu Alice, una demnă doar de ţara minunilor. Amândoi conduceau, cu fler şi mână de fier, propria afacere, se învârteau în cercurile exclusiviste ale oraşului, mâncau delicat, porţionat caloric şi numai cu lingură, furculiţă şi cuţit. Dacă Fabian era superb, Alice era, cu adevărat, o frumuseţe, la limita perfecţiunii. Brunetă, regală, subţire. Pe deasupra, fără a răspândi invidii de religie anorexică, mai era şi elegantă, manifesta bun gust în toate şi exigenţă maximă. Bărbaţii din aşa zisa înaltă societate, cu locuinţele pe 3 sau mai multe nivele, deşi aveau cam tot ce îşi puteau dori de la viaţă, îl pizmuiau făţiş pe Fabian, indiferenţi la paharele de băutură. Nevastă-sa era cea mai cea. Mult mai mult decât orice bărbat, oricât de pretenţios, şi-ar fi putut dori! Fabian mai avea însă o slăbiciune, popicele. Nevastă-sa încercase să-l ademenească cu un set nou-nouţ de piese de şah, sculptate anume pentru el, în marmură trandafirie, îi amenajase o sală de jocuri la subsolul vilei, în care trona, epatând, o masă de biliard, personalizată, somptuoasă. Popicăria era pentru ea un iad proletar. Îl lăsa singur în weekend-urile dedicate prietenilor şi golfului, dar i se ţinea pe urme când îl simţea, emoţional, slăbit. Fabian ajunsese să viseze şi noaptea, voinţa i se rodea pe la margini, muşcată de zimţii egoismului pur masculin. Socrul său, mare om de la un şi mai mare partid, a închis, la rugăminţile fiică-sii, unica popicărie din oraş, investind într-o sală modernă de spectacole. Fabian s-a dedicat pentru o perioadă băuturii, nu în exces, ci numai de amorţeală. Când nu a mai fost de-ajuns s-a înrolat în grupul iubitorilor de plimbări lungi, în aer liber. După orele petrecute la birou, lăsa maşina să-şi aleagă singură destinaţia, momind GPS-ul cu nume de localităţi alese cu ochii închişi. Odată ajuns, părăsea maşina, de obicei pe mâinile angajaţilor spălătoriei locale şi cerceta împrejurimile. Aşa i s-a dezvăluit dreptul la fericire. Crezuse că-l posedase, dar de fapt el fusese cel posedat. Oprise la o cârciumioară rustică, gata să încerce berea locală, când, aşteptând comanda, a dat cu ochii de hangar. Pe geamlâcurile fericite scăpaseră, căutând ajutor, nişte ţipete de popice doborâte. A lăsat banii pe masă şi a alergat într-un suflet, de frică să nu fie vreo Morgană cu firea schimbătoare. Popicăria era kitch-oasă, de pe pereţi îi zâmbeau săteni învingători în dispute locale. Nu se serveau cocktail-uri, numai bere simplă, gustoasă, fără fasoane. Toate locurile care ar fi putut să se plictisească fuseseră acoperite cu flori. La prima vedere păruse o nebunie, dăduse să iasă afară, la a doua i-a atras atenţia femeia, era pierdut. Păşea uşor, fără eleganţă studiată la oglindă, iar bila lovea de fiecare dată cu precizie, devastator. Puncta decisiv. O vreme o studie în voie, ascuns de umbrele ce cădeau pe uşă, până obosită sau poate simţindu-se privită, femeia s-a retras la bar şi de acolo i-a zâmbit. L-a luat prizonier cu invitaţia de a împărţi o băutură, era proprietara popicăriei şi campioana absolută. Au râs, l-a provocat la o partidă, a câştigat, a promis să-i destăinuie câteva secrete. Din ziua aceea Fabian a început să se folosească din ce în ce mai mult de scuze pentru a prelungi orele de la birou, şi-a aranjat şi câteva delegaţii, conferinţe, simpozioane, chiar şi lungi călătorii de afaceri. Doruţa îi oferise o cameră deasupra cârciumii, a cărei proprietară era tot ea. Doruţa nu era vreo Doră uşor desofisticată, ci o Dorină sănătoasă, dulce, planturoasă, blondă, caldă, pisicoasă la plictiseală, vrednică la mânuirea navetelor de bere. Pe cât era Alice de princiară, pe atât era Doruţa de obişnuită, dar mult mai feminină, chiar fără voia ei.
A fost prins când Alice l-a căutat, fără să anunţe, după cum obişnuia, la birou şi a găsit, în loc, un cabinet de avocatură. Îşi mutase deja biroul în preajma listelor cu cheltuieli ale Doruţei.
A divorţat, căci nu mai rămăsese nimic altceva de făcut. Câţiva ani l-a urmărit dezgustul de pe faţa nevesti-sii, când l-a zărit în compania Doruţei. Îl aşteptase în maşină, la ieşirea de la tribunal. Niciun bărbat întreg la minte, încă reţinut în vechiul anturaj, nu ar fi putut înţelege cum de putuse lăsa o femeie excepţională, ca Alice, pentru o gospodină grăsuţă, cu manichiura stângace, ca Doruţa. Dar Fabian nu mai locuia demult în oraş şi era fericit.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s