Mlaştini răbdătoare

Image result for rain lily(Rain Lily, image from maxpixel.net)

Bătrâna se aşeză, greoi, pe scaunul anume pregătit, lăsat să aştepte în cerdac. Adusese cu ea o fiertură, care încă parfuma aerul cu nişte râsete de salcâm, şi o farfurie cu pesmeţi copţi în casă. Îşi roti privirea, parcă căutând ceva din ochi. Ceva. Orice. De jur împrejur erau doar mlaştini, ca un cimitir, gropi care-şi scoseseră adâcurile la mezat, strigând vântului după clienţi. Ea le ştia numele şi locul. Maică-sa îi spusese că acolo fusese odată un sat de oameni vrednici, dar mlaştinile îl înghiţiseră, împroşcând şi pe sufletele oamenilor. Câteva case fuseseră cruţate, ori poate noroaiele iadului se săturaseră, sau le-au lăsat drept momeală, pentru cei care nu-şi găseau altfel somnul.
Nu ştia de ce ele nu plecaseră, maică-sa nu-i spusese niciodată. Poate nu se putuse despărţi de lucruri, casa lor era garnisită cu de toate. Nu văzuse, în toată viaţa ei, nici ţipenie de om, înafară de maică-sa. Dar văzuse fotografii cu oameni, în cărţi. O întrebase mereu pe maică-sa, dacă mai erau, pe undeva, şi alţi oameni, scăpaţi de sub răzbunarea glodului, dar de fiecare dată îi răspundea doar cu jumătate de gură, fără să dea importanţă. Chiar dacă mai erau, cu siguranţă făceau parte dintre cei răi, altfel maică-sa le-ar fi căutat urma.
Apoi într-o zi a dispărut şi buna ei mamă, chemată de malurile astea mincinoase, pe care le venerase. A căutat-o peste tot, cu săptămânile. Maică-sa, ca şi ea, ştiuse fiecare colţişor de mlaştină, ştiuse a deosebi smârcurile, dar poate că Dumnezeu , rătăcit pe-acolo, o luase cu el, să-i arate drumul. Ce-şi amintea, de pe când era doar un copil, era tristeţea maică-sii, prinsă ca un scut, de faţă. Şi parcă şi o teamă, şi-o amintea pândind de la geam, în noapte, atunci probabil că şi mlaştinile căscau gurile. Dar timpul i-a dat o mână de ajutor şi parcă s-a mai înseninat în zilele din urmă. Fuseseră fericite, ea aşa credea. O văzuse pe maică-sa şi râzând, când îi răspundea întrebărilor ce-o urmăreau din câte o carte. Încă o simţea pe-aproape. Până ieri viaţa o mulţumise, azi, de dimineaţă, găsise scrisorile. Ciornele, de fapt, pline de tăieturi, de parcă le pusese la cale pe întuneric. Se îngrăşase puţin, acum că rămăsese singură se ocupa mai mult de grădină, nişte petice de pământ, împlântate în coastele mlaştinilor. Avea şi câţiva pomi, cu zeama de la vişine o învăţase maică-sa să scrie. Mai erau iepuri, căprioare, păsări, care îşi încercau norocul printre noroaie. Le găsea sfârşite, după lupta cu cele viclene, fără vlagă, nici nu icneau când le mulţumea că avea de mâncare. În ciorne, maică-sa invita nişte oameni să-şi cunoască fiica. Găsise şase astfel de scrisori, identice, doar numele din capul paginii fusese schimbat. Nici nu ştia dacă le trimisese şi cum. În zarea zărilor erau nişte dealuri, grele, acoperite cu pădure, dar acolo se termina lumea lor. Maică-sa a dus-o de câteva ori până acolo. Au tras la cabana care aparţinuse cândva pădurarului, pe care îl găsiseră putred şi îi săpaseră groapa, să fie şi el miluit în lumea lui Dumnezeu. Nu stăteau mai mult de o zi-două şi niciodată nu văzuse picior de om. Era oricum un loc mult prea departe. După ce dispăruse maică-sa, se gândise să se aventureze într-acolo, de una singură, poate chiar să treacă de pădure, să vadă ce era dincolo de desiş, dar chiar dacă decuseară îşi pregătea bocceluţa, de dimineaţă o apucau îndoielile şi renunţa. Oamenii erau răi, nu avea niciun motiv să n-o creadă pe maică-sa. Până azi dimineaţă. Maică-sa îi spusese că şi taică-său fusese înghiţit de mlaştini, dar acum vedea că avusese şase, iar maică-sa le scria scrisori. Oare cu ce taină plecase, în suflet? Simţea, cu toată fiinţa ei, că era mai bine să nu afle. Aici îi era locul, nu avuseseră niciodată nevoie de oameni. Îşi lăsă privirea să mângâie mlaştinile. În primăvară erau o splendoare, îşi pierdeau faţa aceea neagră, dospită de ură. Primăvara îmbrăcau o haină verde, cu fuste colorate, cu gulere albe, pe copaci. Maică-sa o lăsa să se joace pe afară, doar dacă îi promitea, şi de căte zece ori, că avea să fie atentă. Toată frumuseţea aia nu era decât o altă faţă a diavolului. Îndepărtă câteva firimituri de pe fusta de pânză. Mâinile o ascultau din ce în ce mai puţin. Într-una din zile o va cuprinde şi pe ea ameţeala, aşa după cum i-o luase şi pe maică-sa. Dar azi, azi mai avea timp să uite de griji, chiar şi de uimirea de dimineaţă şi să se bucure de darul mlaştinilor, în amurg, voia să vadă cum se sfârşea primăvara, cum o plângeau florile, căzând de pe ramuri.
Sub şapte straturi de foşnete, ale braţelor de noroaie, rămase goale, mlaştinile îşi strânseseră pereţii, ca să facă o casă. O casă pentru bătrâna care le înfruntase de atâta vreme. O lăsaseră în pace, curioase să vadă ce avea să facă cu fata. Trecuseră ani grei peste femeia frumoasă, care nu ştia să privească, acum şi fata arăta la fel. Bătrână. Una pe lumină, cealaltă în întuneric. Cea de jos le adusese ofrandă, şase suflete. Le-au purtat pe braţe, le-au legănat, nu existau mame mai drăgăstoase cu copiii aduşi de suflet. Sufocant de drăgăstoase, posesive, poate, dar aşa ştiau ele, nimeni nu te învăţa cum să fii o mlaştină bună. Viaţa nu era întotdeauna uşoară, în braţele lor îşi găseau măcar liniştea. Nici mlaştinile nu ştiau povestea femeii pe de-a-ntregul, dar o respectaseră pentru că le înfruntase pe ele, moartea … Nu ştiau nici ce o adusese acolo, dar, văzându-i disperarea, o lăsaseră să-şi găsească locul. Şi făcuseră o treabă bună! Râsetele femeii şi cele ale copilei, purtate de vânt, fuseseră şi râsetele lor, izbucnite, fără teama că le-ar putea speria, din cele mai negre adâncuri.

Acum numai Dumnezeu mai ştia toată povestea, mulţi i-ar atruibui-o, fără rezerve.

Când mlaştinile au început să se grăbească înspre sate, trăgând câteva case mai aproape, oamenii au încărcat în căruţe ce au apucat, lăsând în urmă restul. Au trecut dealurile şi abia acolo s-au apucat să toarne temelii proaspete. Deşi au apucat iar viaţa de jos, de la picioare, bogaţii nu au lăsat puterea agonisită din mâini. Ba parcă mai înrăiţi, au băgat spaima în cei împuţinaţi. Lioara avea pe atunci 16 ani şi se pregătea să devină învăţătoare. Deşi era cea mai frumoasă fată din sat şi atrăsese atenţia fiilor de boieri, nu i se urcase la cap şi nici nu-i băga în seamă. Visul ei era să înveţe copiii săraci să scrie şi să citească, să le spună poveşti, să le încurajeze pe ale lor. Necazul s-a dat pe faţă când le-a refuzat beizadelelor cererile în căsătorie. Părinţii i-au stat alături, era prea tânără, flăcăii nu aveau decât să mai aştepte. Dar fiara din om nu ştie să rabde, nu când orgoliul i se taie la deget şi scurmă a răzbunare. Şase dintre crăişorii lumii celei noi au prins-o la marginea satului, pe când se întorcea de la o mătuşă, cu nişte ierburi de ceai pentru maică-sa, pe care o neliniştea inima de la o vreme, ca o zbatere de cucuvea. Au siluit-o, lăsând-o mai mult moartă decât vie, chiuindu-şi, făloşi, victoria pe uliţe. Acolo a găsit-o tată-său, în câmp, plecat de-acasă să vadă de ce întârzia. Aşa a început calvarul. Nu mai putea merge la şcoală, urmărită de râsetele sătenilor şi arătată cu degetul. Batjocura o băgase mai întâi pe mamă-sa în mormânt, apoi a venit şi după tată-său. Cu burta la gură, scuipată de toţi, căci bogatul dădea tonul în sat, nu săracul, Lioara dormea în beciul casei. Cum dădea noaptea, cei ce o siluiseră se adunau la poartă, aducând cu ei şi alţi amatori, strigând-o să vină să le deschidă, căci ştiau că îi era dor. Într-o noapte, pe când tot satul se strânsese la priveghiul unuia dintre boieri, şi-a luat lumea-n cap. Născuse între timp, ajutată de mătuşă-sa. Biata femeie plânsese la vederea copilului, fetiţa nu aducea pe lume nicio bucurie. Lioara s-a dus înspre mlaştini, nu voia decât să fie trasă în adâncuri, cu copil cu tot, acolo ştia că va găsi nişte linişte şi pentru ele. Dar, deşi păşea fără grijă, fără frică, noroaiele se dădeau la o parte, făcându-i loc. Şi-a încropit o viaţă acolo, între neguri, pentru ea şi pentru fată, nenumărând zilele, căci nu se aştepta să-i fi rămas prea multe. Lăsa copila de capul ei, printre mâluri, dar fata se întorcea de fiecare dată acasă, teafără, surâzătoare. Până la urmă le-a învăţat rosturile, ba a ajuns-o din urmă şi bucuria de a fi mamă. Mai avea uneori coşmaruri, dar le lăsa să plângă, până avea să le vină timpul. Mlaştinile aveau să-i facă dreptate, nu degeaba o avuseseră în grijă atât amar de vreme!

Mlaştinile i-au ascultat ruga, au dus judecata până la capăt. I-au furat din mâinile lui Dumnezeu şi durerea.

 

Reclame

Un gând despre “Mlaştini răbdătoare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s