Un profesor pentru fiecare (9.05.2015)

Image may contain: 7 people

(Lecţia de anatomie a doctorului Tulp, Rembrandt, 1632)

Nici nu mă gândisem ca vreodată să-mi aranjez vreun examen! Puteam s-o mint pe mama, cu uşurinţă, dar mi se părea inacceptabil să trişez cu CV-ul. Întotdeauna găseam câte ceva interesant de învăţat, iar dacă mă logodeam cu plictiseala, puteam pleca, pentru o vreme, în luna de miere, la Muzeul Colecţiilor de Artă, unde rulau filme la fel de plictisite să vada feţe de proşti ca a mea sau îmi înghesuiam vioiciunea labilă a întâmplării în vreun colţ de cafenea, preferabil aceea din Piaţa Amzei, unde, alături de alţi emigranţi ai sorţii, jubilam în filosofii ieftine şi în literatura maselor.
Eram deja în al patrulea an politehnist şi materia aceea se baza mai mult pe rezultate de laborator, de aici şi nedreptatea în a memora kilometri de formule, care nu puteau fi demonstrate decât cu picioarele în apă rece şi închirieri de creiere cu genialitatea la zi. Poveştile, care se ţineau de mână cu matematica, erau frumoase, auzite din gura profesorului, dar dureroase de reprodus. Profesorul părea coborât dintr-un autoportret de Rembrandt, ca şi maestrul, locuia într-o pânză subţire, care, atinsă de mâinile neîndematice ale studenţilor, s-ar fi deşirat şi toată vopseaua ne-ar fi rămas pe mâini, ca semn al mişeliei de a ucide. Şi mai părea şi singurul în stare să găsească un strop de fericire în legile încurcate ale fizicii, singurul care ar fi putut, uzând de magia minţii, să smulgă o picătură gravitaţiei. Noi ori învăţam muzica şi improvizam textul … ori … aici mă blocasem, simţeam că exista şi o alternativă, dar frica de eşec nu mă lăsa s-o privesc în faţă.

Luată cu o astfel de zbatere, perpendiculară pe axa timpului diurn, în timp ce-mi răsfăţam papilele gustative cu amărăciunea din existenţa unei cafele fără cartelă la zahăr (da, o napraznică de cafea comunistă căzută în dizgraţie – o dizidentă) şi îmi plângeam destinul, rătăcit pe băncile unei facultăţi care nu mă mai răsfăţa, pe care nu o mai înţelegeam, am avut parte, totuşi, de ciocnirea cu o clipă de graţie. Cei doi prieteni, cu care împărţeam pesimismului toamnei târzii, mi-au întins soluţia, pe un şerveţel, asemeni unui bilet de papagal pe care îl deschizi cu mâini tremurânde, doar ca să citeşti: ‘ai să te însori c-o proastă şi-o să te doară burta de la atâta râs. Bea ceai de mentă, ca să dregi gâlceava maţelor.’
– Noi ne-am aranjat examenul ăsta, ne-a învăţat o tipă de anul 5 cum. Am pregătit o plasă, cu whisky, ţigări şi … hihihi … cumpărasem şi nişte tampoane, pentru mine, dar le-am uitat în sacoşă. Cred că s-a bucurat nevastă-sa, că ne-a trecut pe amândoi. Materia aia e imposibilă! Atâta doar, nu vorbi! Profesorul e un tip genial, pricepe şi singur. Te duci, laşi plasa, spui un timid ‘pentru dumneavoastră’, după care ieşi, cât de repede, pe uşă afară! Caută-l când e la laborator, acolo e întotdeauna bine dispus. O să te cheme, să-ţi dea biletul cu subiectele, cu o zi înainte de examen. Baftă! … deşi nu ai nevoie, profesorul e un gentlemen şi oricum ştie că atât ne duce capul! De unde nu e, nici dumnealui nu are ce cere …
A doua zi am mai găsit un depresiv, printre amicii mei, care suferea de aceeaşi teamă de alunecare în inefabil, la simpla atingere a cursurilor, ca şi mine. Împreună am umplut o sacosă, din aceea cu poza sexoasă a cowboy-ul Marlboro. Cadourile veneau cu vaporul, la Constanţa, de unde erau azvârlite în reţeaua de distribuţie cu program prelungit, din ţară. Ştiind deja cât de mult îşi iubea nevasta, am strecurat şi nişte spray-uri ungureşti, de care îmi făcuse rost tata.
Am urmat cu minuţiozitate recomandările prietenilor, l-am găsit pe profesor la laborator, am lăsat plasa şi am plecat, mulţumiţi, înapoi, înspre camine. Pe drum, m-a tras de perciuni un gând, profesorul nu ne chemase cu o zi înainte de examen, ca să ne dea subiectele. Amicul meu m-a liniştit, el auzise că dacă nu erai chemat, trebuia să citeşti doar cursul introductiv, subiectele pentru trişori erau alese de acolo. Zis şi făcut!
În ziua examenului se lăsase ceaţa, peste lume … şi peste minţi leneşe. M-am rostogolit din pat în vesele remuşcări, dracul, dacă voia el, putea fi şi roz bonbon.
În sala de examen, profesorul nici nu ne-a băgat în seamă. Părea gata să descopere o nouă metodă de hărţuire a naturii, pentru a o dezbrăca de secrete, se oprea din vorbit, când şi când, pentru a-şi nota nişte gânduri mărunte pe un carneţel, ros şi el de îndoieli. Ne-a împărţit în ‘două cete, în smintiţi şi în mişei ‘. A etalat subiectele precum bucătarul trimite la masă purceluşul de lapte, flambat şi cu măr în gură, şi ne-a urat succes. Succes … şi azi mă întreb dacă cel ce a inventat cuvântul ăsta s-a gândit să-şi râdă de toţi idioţii care trăiau numai din speranţă. Succes – un cuvânt şi un înţeles relative, un invidios pe mahmureala asta dulce, a noastră, a non-extraordinarilor, a comunilor, a incolorilor şi inodorilor, a fericiţilor întru tatăl ceresc.
Ne-am privit năuci. Ne descoperisem mai mulţi foşti purtători de sacoşe. M-am jurat, în gând, că n-am s-o mai fac. Se simţea, în aer, vehemenţa de castă. Nimeni nu chinuie mai mult frunza de mentă, decât cel ce ( se ) amăgeşte. Dracii nu au aşezat doar cârciuma în drumul spre casă, ci şi îndoiala în  existenţa drumului. Dumnezeu râdea.
După vreo jumătate de oră, mi-am adunat, dintre valuri, neuronii care părăsiseră corabia la vederea aisberg-urilor. ‘Meşter cârmaciul’ (îi lustruia dosul un poet Ceauşescului, deşi ăla era cizmar, poate fusese doar o premoniţie pentru întâia venire, chiar şi a doua, ale marinarului) sau ‘fie ce-o fi’ mi-am zis şi am desenat pe foile de examen toate schemele din cursul de initiere, am aruncat mănuşa cu începuturi firave de formule, revenind spectaculos în finaluri aplaudate în laboratoarele altora, mai pricepuţi. Nicio legatură cu subiectul! Între pilulele de matematică pură am plasat şi nişte citate din Eminescu şi Arghezi, încheind, triumfal, cu ‘Mama’ lui George Coşbuc. Toţi avem câte o mamă care plânge pentru noi … Din fericire, pentru mine, şi profesorul fusese născut şi nu creat în laborator.
Am trecut examenul şi pentru prima oară în viaţa mea mi-a fost milă de mine, milă de ce-aş fi putut deveni. După împărţirea carnetelor de note, profesorul ne-a invitat în laborator, să ciocnim câte o eprubetă cu whisky.
– Astăzi unii dintre voi au trecut, în sfârşit, examenul de maturitate. Pentru ceilalţi mai sunt câteva trepte de urcat. Să bem pentru Newton şi pentru perfecţiunea din aroganţa Pământului, în a se da rotund!
– Să bem pentru Rembrandt, şi pentru culori!
– Excelenţa, ca şi eleganţa, se pot zădărnici, uneori, în alb şi negru.
– Fericirea şi sufletul … doar în culori.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s