Poker, monşer! (11.05.2015)

Image may contain: 3 people(Maverick, 1994)

În seara asta, ca şi în cea de ieri, ca şi în cea de mâine, nu mi-e frică. Păşesc dezinvolt în sala de jocuri şi simt priviri şerpeşti pălmuindu-mi ceafa. Camere de veghe. Le ignor. Camerele ascunse îţi copiază viaţa, în sepia, dar nu-ţi pot copia şi sufletul, nu sesizează nici surâsul ironic,  prins de gând. Îi văd aşezaţi în jurul masei centrale, tuxedo şi papioane, garoafe purpurii la butonieră. Femeile şi-ar fi dat coate. Frumoşii ăştia abia dacă îşi ating genunchii. Îmi fac cu ochiul şi mă invită, din priviri, la masa lor. Simt o bretea alunecând buclucaşă pe umăr. Ar fi trebuit să existe un vechi proverb chinezesc, care să spună că dacă te îmbraci cu cioburi de oglindă, reflexia luminii s-ar putea să-ţi găurească retina. Am tartinat deja primejdia, la micul dejun, la cină – frigărui din jocul cu moartea. Mă îndrept ţintă spre masa lor, de departe dintre toate mesele cea mai interesantă! Simt asta şi ştiu că e adevărat. Nu fac risipă de priviri în jur, le reţin, căci voi avea nevoie de toate. Îi simt fremătând. Crezi că poţi să vizualizezi freamătul, să decodifici sunete şi simţăminte în imagini? Mintea mea poate, nici eu nu ştiu când a început, nu am avut niciodată talent pentru pictură sau muzică, dar am avut o mână sigură pentru desenul tehnic şi am compus melodii pe care nu sunt echipată să le ascult. Mă aşez pe singurul scaun gol, încântarea le surâde în priviri. Camerele ascunse închid ochii, doar pentru o clipă, un fior mă avertizează, că e deja prea târziu. Se împart cărţile. Sunt profesionişti. Îşi fac semne … doar din colţul gurii. Îţi dau senzaţia că-ţi zâmbesc, încurajator, când de fapt îşi citesc epistolele, în gând. Toată lumea a mers la neve. Acum se plusează. Mă testează. Exagerează. Câştig, nemeritat. După primele câteva mâini sunt încă nedumerită. Un chelner apare de nicăieri şi îmi aşează în faţă un Martini, sec şi o garoafă roşie. Pierd câteva mâini la cacealma. La un moment dat apar cinci aşi în joc. Îi văd cum aşteaptă să mă desfeminez, indignată. Fac mari eforturi să nu zâmbesc. Sunt ca nişte copii care vor să fie prinşi după ce au furat borcanul cu dulceaţă. Caut repede în portofoliu şi găsesc la timp privirea de căprioară ce paşte liniştită în mirişte. Îşi râd în măruntaie. Le simt şoldurile zvâcnind durerea de a se reţine. Vor să-mi ia toţi banii. Nu au nevoie. Au butoni fini, de aur, la manşete. Cartier. Nu ai nevoie de etichetă ca să vezi că habar nu au unde-i staţia Obor. Îşi maschează ironia în zâmbete, sperând să pară umani. Sub masă, flăcările iadului dansează ludic şi mi se preling pe gleznă – o durere în carne vie. Ar fi o greşeală să cred că joacă doar de plăcere sau din plictiseală. Banii contează. Miza e reală. Altădată bărbaţi ca ei ar fi ucis pentru dreptate, acum sunt prea puţine cauze pentru care să merite să fii închis. Lumea nu mai are nevoie de eroi, îi ucide cu pietre. Şi atunci cavalerii dreptăţii, şomeri, dar bogaţi, se întorc împotriva ei şi-o afundă cu capul în ţărână. Nu e politică de struţ. E putere. Pentru cei ce încă mai pot vedea puterea, puterea incoloră, inodoră şi cu masă gravitaţională zero. Adevărata putere, care poate umili sau izbăvi.
Nu ştiu de unde sau de ce îmi vine în gând Psalmul lui David, 50 nu e un număr norocos. ‘Că de-ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat’. Dumnezeu n-a voit jertfă? Discipolii lui au impus-o. Atunci de ce Dumnezeu a tăcut? Stă la masă cu Sfinţii.
Ne măsurăm din priviri. Aşteaptă să-mi plec prima genele. Habar nu au cât de multe pot să văd printre gene! Unii au nevoie de ochelari de soare, ca să-şi ascundă grimasa minţii, eu doar de farduri de pleoape. Mi-au luat aproape toţi banii, joc ultima mână. Arunc pe masă brăţara de aur, de care atârnă o inimă frântă, în rubine (un dar scump, de la ai mei, ca să marcheze momentul când le-am împlinit viaţa). Acceptă. Filez cărţile. Văd negru, la propriu, în faţa ochilor. De câte ori, în viaţă, ţi se poate întâmpla să îţi intre chintă roială? De câte ori te rogi să-ţi intre măcar o amărâtă de pereche? De câte ori? Şi uite că în ziua în care nu-ţi mai doreşti nimic, când cuvintele îşi pierd înţelesul, şi menirea, îţi intră chintă roială! Ridic ochii de căprioară. Mă asurzesc răgetele de lei flămânzi, le simt muşchii întinzându-se, gata să sară, să muşte din pradă. Şi zic ‘pas’. Zâmbesc, înţelegători, atotştiutori şi aroganţi. Apoi uşor nedumeriţi. Iau garoafa, de pe masă, şi mi-o potrivesc între sâni. Le fac cu ochiul şi întorc cărţile. Mai zăbovesc o secundă, doar ca să le mai trimit o bezea, din vârful degetelor, apoi mă ridic şi plec. Îmi serviseră cartea fără egal. Când îşi vor da oare seama, ce au primit la schimb?
În drum spre ieşire îmi taie calea un frac. ‘Nu mai am nimic de jucat …’, murmur spăşit, aproape cu părere de rău. Îmi indică, din priviri, garoafa. Chiar? Îl iau de braţ, dacă o scot acum s-ar ofili. La naiba cu toate precauţiile, vreau să câştig!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s