Răbdarea singurătăţii

Related image(Tim Walker for Dior, 2015)

Există o odaie în casa fiecăruia dintre noi despre care vorbim foarte rar, mulţi dintre noi niciodată. O cameră în care suntem aşteptaţi cu o meditaţie pe post de ceaşcă de cafea. Uneori pot veni amândouă, dar noi preferăm să tragem după noi chinul, împuţind aerul, în neobrăzarea de a ne oferi singuri penitenţă. E o cameră fără ferestre, nu poţi privi decât în amintiri. Ar trebui să ne putem filtra prin sentimente, dar cei mai mulţi nu le aducem cu noi, alţii nici nu le au. Cei mai mulţi preferă să ţină camera goală şi o ocolesc ca pe lunea în care au promis să înceapă o nouă dietă. Pentru unii orice altă piesă de mobilier, înafară de pat, masă şi un scaun, ar fi considerată aducătoare de ghinion, imbold, adicţie, invocaţie. Kitsch-oşii îşi acoperă pereţii cu icoane de toate felurile şi prietenii de răboj, facebook-iene. Nimic real, nici măcar un măr obligat să se închine religiei de cotor.
Când gândul bolii loveşte gongul fericirii ne aducem acolo, cu forţa dacă e nevoie, familia, prieteniile, iubirile. Apoi îmbătrânim, iar cei cărora le-am făcut din singurătatea noastră altar nu mai au timp pentru noi. Unii l-au pierdut la masa de joc a morţii, alţii au contracte ferme cu propria viaţă.
În odaia mea de singurătate mă iau în primul rând pe mine, ce rost ar avea să fac parada bolilor trupeşti dacă las vrăjitorul, tămăduitorul, sufletul, la uşă? Iau cu mine frica, în locul planurilor, stâlcite, de fericire. Iau cărţi, şi filme, şi melodie. Anii le mai şterg din titluri, din conţinut, din autori, dar ele vor rămâne acolo, în cutii şi între coperţi în care ne vom reîntâlni cu aceeaşi bucurie, poate un pic mai ştirbă şi cu părul rărit. Când îmbătrănim nu mai putem lua mare lucru cu noi. Mâinile obosesc, picioarele abia de îşi mai târâie suflarea, înjumătăţită, dacă nu am fost în stare să ne ademenim nevoia de noi înşine. Chinul urâtului va împânzi pereţii, ca un mucegai, ca o igrasie ce caută plămâni sănătoşi, smulgându-ne, cu de-a sila, dreptul la aer curat.
Odaia ascunde şi păcate, secrete care macină timpul, ca o ciumă subcutanată. Uneori uit de mine şi atunci pereţii mimează pentru mine toată casa, şi lor le e greu să se despartă de poveşti. Uneori ies grăbită, dar nu mai e nimeni dincolo de uşă. Atunci închid ochii şi încep să inventez.

Reclame

Un gând despre “Răbdarea singurătăţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s