Alice în Ţara cancerului la sân

Image result for funny bra(Pinterest)

Tinereţea se îneacă, prosteşte, de obicei vara, în bătrâneţe. Ar fi trebuit să fie doar o lecţie de înot, dar dezvoltarea societăţii şi evoluţia individuală ne-au furat din timp, uitând piciorul pe pedală. Ieri încă îţi stătea bine cochetând, azi înţelepciunea te-a ajuns din urmă, distribuindu-te în roluri de bunică. Cu sufletul e altă poveste, el rămâne gardianul ultimei baricade, închinându-se tinereţii, cu stoicism, asumându-şi deplină ignoranţă. Parcă peste noapte se aştern peste tine, ca pe o pagină curată de carte, greşeli de ortografie, adnotări, corectură maliţioasă. Menopauza nu e un duşman, dar nu e nici vreo prietenă, menopauza e momentul adevărului. Dacă ai avut grijă de tine, trup şi suflet, trecerea va fi lină. Pentru toate celelalte se declară starea de război. Erorile sunt judecate aspru, mărite sub lupa ochiului miop al efectului care se simte trădat de cauză. Toate suferinţele sunt scoase pe tarabă, iar preţurile explodează. Pentru suflet e momentul în care ceasul demodat, cu alarmă, îţi sună trezirea, a venit timpul să dai tuturor vorbelor acelea frumoase, de care te-ai folosit nepăsătoare, conţinut.
Cancerul e ghilotina modernă a trufiei noastre. Suntem mulţi, expandăm hrana în progresie geometrică, panicaţi de foamete, şi se vede. Paradoxal, aruncăm mormane de mâncare la gunoi. Cu tot progresul şi munca risipită în cunoaştere, nu reuşim să ne găsim echilibrul. Nu te poţi feri de cancer, poţi încerca, dar noi suntem, de fapt, cei care creăm astfel de monştri, iar, până la urmă, ei sunt cei care ne joacă la ruleta rusească. E pur şi simplu o chestiune de şansă.
Prima dată când am realizat că ceva se schimbase în textura sânilor am reacţionat cu calm. Citisem destul de mult despre menopauză, mă afectase deja mental şi emoţional şi, prinsă cu garda jos, încasasem şi o lovitură la ficaţi. Vizita la medic a fost de-a dreptul colocvială, am încercat să lămurim, în tandem, situaţia şi am ajuns la concluzia că ar fi putut fi un caz de alergie. Se impunea folosirea exclusivă a unei lenjerii din fibre naturale, ceea ce într-o lume obsedată şi invadată de plastic e ca un gag siluit la stand-up, schimbarea tipului de sutien, eram nevoită să optez pentru modele confortabile, cu susţinere adecvată, care să ajute, nu să expună. Spuneam astfel, mai în glumă, mai în serios, adio, măcar pentru o vreme, rebelului balconette şi altor verişori dantelaţi. Mi se recomanda şi consultarea unei specialiste, în marile lanţuri de magazine există aşa ceva, care să reverifice măsurătorile şi să recomande, la rândul ei, brandurile care mi se potriveau pe moment. Consultasem un astfel de paragon după naşterea fiului meu, la unul din magazinele Marks and Spencer şi trebuie să recunosc că rezultatele au fost extraordinare.
La câteva luni după vizita la doctor, timp în care nu m-am preocupat cine ştie ce de lupta sânilor cu noua ordine hormonală, au apărut primele semne de durere, scurte şi trecătoare, şi o mâncărime enervantă. Bărbaţii care s-au aventurat cu lectura până aici, în una din acele plăceri clandestine şi vinovate, vor da din cap cunoscători, plasând una din liniile lor favorite: o lipsă pe care ei o citesc, ca într-un glob cristalin, în orice afecţiune feminină. Înainte de a face o nouă programare la medic, am răscolit, gugălit, răvăşit tot internetul. Am găsit foarte repede ceea ce căutam. Imaginile vorbeau şi începuse să-mi fie silă de cuvinte. Vizita la doctor a fost mult mai scurtă. Concluzia nu prinsese încă putere, dar ambiguitatea se instalase deja, greoi, în moleculele de oxigen, amorţind un pic impactul clipei. Programarea la spital, pentru mamografie şi teste adiacente, s-a derulat rapid, deşi nu dădusem încă ochi în ochi cu maturitatea decizională. Între timp, făcând eforturi să visez la altceva, m-a luat cu ameţeli. Altă programare, alt doctor, altă lamentabilă întrebare:
– Vă stresează ceva?
Am râs cu lacrimi, dintr-o dată, fără nicio grijă, după mult timp. A început şi el, la fel de neaşteptat, să râdă. Nu mai era nimic de făcut. Înafara altor câtorva analize şi teste.
Când am ajuns la spital eram deja golită de gânduri. M-am aşezat cuminte într-un colţ şi am început să scriu. Nu aveam de gând să dau satisfacţie aşteptării. Dacă în alte departamente tăcerea sălilor de aşteptare e împărţită între două-trei respiraţii, acolo se declarase starea de înghesuială. Femei de toate soiurile vorbeau deodată, gureşe ca nişte vrăbiuţe. Multe se recunoscuseră din alte aşteptări. Inima mea auzea durerea care se lovea de pereţi. Veneam după cazna recoltării de sânge şi ochii mă dureau de la atâtea oftaturi reprimate. În astfel de zile urăsc oamenii cu vene sănătoase, exhibiţioniste, trufaşe. Ale mele par mai mult desene decât realitate, sunt plăpânde, ruşinoase, reluctante la atingerea altora.
Tristeţea aceea urâtă, de pe suflet, avea să mă salveze însă în orele care au urmat. Timpul s-a dilatat pe starea mea de şoc, dându-se mare, cât o săptămână. Trecută prin furcile caudine ale multor radiografii, mai ales în ultimii ani, nu mi-am închipuit că mamograful e un aparat de tortură, rămas de pe vremea Închiziţiei. Şi nici nu avusesem habar că sânii mei au suflet, îi credeam acolo pentru propria plăcere. Am vrut să urlu, să lovesc, să distrug liniştea din jur.
Dar am avut noroc de Oameni. Calmi, înţelegători, mângâind la nevoie, descătuşând, din întuneric, magia cuvântului. Sunt o norocoasă. În cele mai intime explorări ale sănătăţii personale am avut parte numai de doctori. Aş fi putut refuza şi solicita o doctoriţă, dar asta ar fi însemnat noi amânări şi frustrări până la o nouă programare. Locuind într-un oraş cu o populaţie musulmană însemnată, listele de aşteptare sunt lungi şi vlăguite. Partea sadică a norocului e că toţi arată bine. Într-un anume fel, complet egoist şi ridicol, îmi obligă gândurile să iasă din starea de letargie: ‘de ce nu i-am cunoscut într-un bar, la teatru, la un vernisaj, de ce aici, de ce aşa?’. Soarta nu e o căţea, după cum cred răsfăţaţii metropolelor, soarta e un rahat cu perje, precum a decretat, cândva, ţăranul vizionar al Bucovinei mele natale.
Şi dacă tot am atins harta României, nu pot să nu dau jos din pod o comparaţie. Mai ales pentru cei care iau în râs una din părţile noastre cele mai frumoase, care cere respect şi delicateţe, bun simţ. Dreptul la o demnitate a intimităţii. Pentru toţi cei care se ascund sub tot felul de explicaţii inteligente, patetice, lipsite de umanitate. În mare parte din spitalele româneşti eşti încă tratat ca la abator. Pentru că nu pot şi nici nu se prea ostenesc să facă faţă cerinţelor de igienă, eşti lăsat la vedere, fără niciun fel de empatie din partea cuiva. În timpul consultaţiilor uşile se deschid şi se închid ca la crâşmă. Dezbrăcat, eşti expus fără permisiune, fără scuze. Medicii nu au timp, nu au ruşine, nu au chef să-şi înţeleagă pacienţii. Uneori am senzaţia că li se injectează, încă din facultate, o nesimţire sufletească de tipul Mengele, iar alteori vulgaritatea lor pur şi simplu mă dezgustă.
Mă reîntorc printre anglo-saxoni. Chiar din primul moment mi se pune în braţe o capă. În timpul discuţiilor, ba chiar şi a testelor, când goliciunea nu e absolut necesară, sunt acoperită sau sunt lăsată să mă acopăr. E o grijă aproape tandră pentru pudoare şi m-a făcut să mă simt bine, să uit de ce eram acolo. Medicii, asistentele sunt cu toţii surâzători, calmi, politicoşi, intră cu grijă, cerând permisiunea şi nu invadând, în spaţiul tău personal.
Între mamografie şi scanare m-am reîntors în sala de aşteptare. Pe perete, în spatele meu, era o diplomă acordată celei mai bune echipe din spital, în anul ce-a trecut. O diplomă pe bune.
Eram cea mai tânără din lotul zilei de ieri. Simţeam minţi cercetându-mă cu îngrijorare. Am continuat să scriu. Cu coada ochiului le vedeam împărţind cafele de la automat. Cu soţul, cu iubitul, cu fiica, cu fiul, cu prieteni. Am zâmbit în sinea mea, nu erau conştiente că în clipa aceea chiar le iubeam.
Pentru scanare mi s-a sugerat să invit persoana care mă însoţise. Orice sprijin era binevenit. Mai ales după spaima trecerii pe la mamograf (acum râd, parcă nu a fost chiar atât de rău, dar tot mă trec fiorii). Oroarea mi s-a mutat pe faţă. M-au înconjurat, ca nişte albine, susţinându-mă. Mă înţeleseseră greşit. Era doar groaza de a fi prinsă cu tema nefăcută. Îmi aduceam aminte că în scrisoarea ce confirmase programarea mi se recomandase să vin însoţită, dar pare deja o veşnicie de când mă bazez doar pe mine însămi, nu am avut timp să pierd cu astfel de fleacuri. Oroarea venea din recunoaşterea faptului că nu avusesem nevoie de altcineva, eram acolo exact aşa cum mă vedeam, un munte, chiar dacă fragilitatea momentului îmi sugera să mă recunosc deal. Nici nu-mi dau seama dacă am prins crustă sau am dus delicateţea la extreme.
Sunt o pudică şi mai sufăr şi de naivitatea adevărului, starea de nelalocul meu mi se citeşte cu uşurinţă pe chip. Amazoanele alăptării în public şi ale religiei topless se vor înfiora scârbite. Medicii şi asistentele pe care am avut privilegiul să-i întâlnesc m-au protejat chiar şi de mine însămi, m-au ajutat să-mi depăşesc limitele, dar să mă reîntorc, la fel de lin, înapoi în pielea mea.
Avea să urmeze însă o avanpremieră a infernului, aşa, ca un echilibru de ecosistem. Prelevarea de probe. Aici ar fi trebuit să las câteva rânduri albe, goale. Sufletul mi-a stat mut. Am păşit într-o lume pentru care nu aveam nicio prefăcătorie la îndemână. Am cerut permisiunea de a fi lăsată să înjur. Nu am mai făcut-o de la naşterea copilului. După toate poveştile de groază ale naşterilor din neamul meu, propria cezariană aproape că m-a ucis, în avans, de spaimă infantilă. Atunci rugasem anestezista, o româncă şi ea (eram puţini români în Anglia la vremea aceea şi fraternizam cu uşurinţă), să citeze din ‘opere alese’ în clipele în care îmi manifestam adicţia la jargonul de acasă. Dragii de englezi nici nu au clipit, mi-au dat bucuroşi încuviinţarea să mă manifest.
Nimeni nu a pronunţat niciodată cuvântul ‘cancer’. M-au încurajat discret, apreciind că totul va fi bine. Zâmbetele nu au obosit nici măcar la plecare. Voi primi veşti curând, cu rezultatele probelor prelevate şi o nouă programare. Vrăbiuţele m-au condus cu privirea până la uşă. Tristeţea, oricât de bine ascunsă, e ca o plagă. Nu am plecat imediat spre casă, am traversat spitalul pe cea mai lungă rută. Fără să mă gândesc la ceva anume. Comatos. Înfrântă. M-am oprit la intrarea unuia din restaurantele spitalului. Am vrut să intru, să comand tot ce îmi refuzasem în ultimul timp pentru a-mi cruţa talia şi sănătatea. Am renunţat în ultimul moment. Nu că m-aş fi dezis de un pumn de calorii, ci pentru că nu ar fi funcţionat. Am sunat pentru un taxi şi mi-am făcut curaj să ies la lumina zilei.
Copilul mă aştepta acasă, cuminte, abia întors dintr-o excursie la grădina zoologică, cu clasa. Îi sunasem tatăl cu o zi înainte să-l aştepte, cât eu întârziam la spital. Tatăl se luptă şi el cu proprii monştri. Am făcut un schimb rapid de diagnostice, n-am cheltuit niciun fel de empatie, ci, clinic, ne-am expus şansele, în caz că unul dintre noi ar putea să crape, iar celălalt ar rămâne cu grija de întreg.
În fiecare zi improvizăm exerciţii de echilibristică pe firul logicii. Nici măcar nu sunt atât de singură pe cât am crezut. Am un copil, o dragoste cu puteri vindecătoare. E drept că şi asta e cu năbădăi, ajunsă fiind la vârsta preadolescenţei, lovită din toate părţile de vervă şi egoism, dar e reperul meu, dârzenia mea de a mă târâi, dacă e nevoie, mai departe.
Acum aştept, nici în iad, nici în rai, nici pe pământ. Aştept în mine. Rezultatele vor veni, dar indiferent de natura lor viaţa mea nu va mai fi la fel.
Eu scriu poveşti, le dăruiesc câte ceva din mine, dar nu mă agăţ integral de realitate. Am făcut-o acum pentru toate femeile care azi trec printr-o spaimă, prin urechea acului durerii, pentru cele care-şi umplu buzunarele cu speranţe, pentru cele care au dezarmat, pentru cele ce luptă cu disperarea. Pentru rănite şi pentru învingătoare, pentru frumoasele zilei. De azi, de mâine, dintotdeauna. Am scris pentru a le implora să nu amâne, să se iubească, să-şi fie în grijă, să ceară de la ele, înainte de a cere de la Dumnezeu.
Aseară, înainte de a adormi, am plâns. Pentru atât de multe lucruri încât mi-a făcut bine.
Nişte idioţi care improvizează festivaluri cu care alegorice pe pagina mea de Facebook şi care mi se plimbă şi cu telefonul au postat metafore cu ţâţe. Aş putea să le urez cancer la prostată sau să-i trec pe pomelnicele Nanei. Nu am s-o fac, în trecutul lor există probabil o scuză de mamă autoritară sau de iubită materialistă, pe care n-o vor invoca, dar o vor retrăi la nesfârşit. Îmi permit luxul de a-i ignora.

P.S. Vă rog să nu-mi cântaţi prohodul în mesaje, azi avem şanse duble de a supravieţui cancerului faţă de acum 40 de ani. Am citit motivaţionala asta pe un afiş de spital. Vă rog să vă abţineţi şi de la glume impulsiv-hormonale, încă nu m-am hotărât ce o să fac cu excesul de răutate. Şi mai ales să ne abţinem de la prostie, că uite cine ne conduce!

 

Reclame

Un gând despre “Alice în Ţara cancerului la sân

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s