Rațele

Jean-Baptiste Oudry - The White Duck, 1753

(Jean Baptiste Oudry, The white duck, 1753)

Am îmbătrânit. Nu o bătrânețe din aceea de buletin, ci din aceea de oase și noduri la picioare. Am lăsat orașul pentru o casă la țară. Iubesc oamenii, dar uneori egoismul lor voluntar îmi zborșește ciorba. Atunci îi pun la îndreptat, pe raft, și vorbesc cu cărțile. Chiar și cu cărțile care nu sunt și nici nu au fost, tipărite doar în capul meu, ca niște ediții de lux, rare.
Sătenii m-au dușmănit cu mult înainte de a mă cunoaște. Pe casă pusese ochii nepotul unui vecin, unul care nu avea însă banii necesari s-o și cumpere. Nu încă. Vinovată eram eu și mâzga mea de intelectualitate, chiar dacă și eu fusesem nevoită să mă împrumut de la o bancă, o alternativă aflată și la îndemâna nepotului. Dar oamenilor le place să urască, din motive promiscue, ridicole. Ieșeam rar din casă, până și aprovizionarea mi-o făcea o prietenă care îmi căuta compania, aducând cu ea vești proaspete, de la oraș. O găzduiam peste noapte, bucurându-ne împreună de stele, de freamătul liniștii de suprafață, de fericirea de a ne împrumuta lumii, lăsând garda jos. Libertatea nu constă în toate cele pe care le poți face, ci în a găsi timp pentru cele care cer curaj. Nu de a lupta împotriva legii, sau firii, ci împotriva fricii de a nu fi rănit. După astfel de nopți, ca niște ciori vopsite nupțial, mă înhămam la carul propriilor incursiuni și fugeam să caut sens în viața de la oraș. Stăteam la mama, care își plivise partea ei de dincolo de buruiene, iar acum prefera apa caldă.

Mă pregătisem decuseară, alarma dimineții nu m-a pus pe gânduri. Uneori intuiția dădea perdelele la o parte, înainte de a mă dezmetici. O prindeam din urmă după prima gură de cafea. Răcoarea îmi lăsase în suflet un senin amorțit, noaptea fusese fierbinte, geamurile deschise scânciseră toată noaptea, sufocate de migrena deochiului de flori de tei, dar la cântatul cocoșilor paparudele fuseseră prinse pe picior greșit, legând suflete de păpădii de porți. Luându-și tălpășița lăsaseră în urmă o ploaie subțire, care spre prânz avea să fie judecată pentru emoție pripită.
M-a oprit din drum și mi-a dat, oarecum, cu bucuria de pământ. Zăcea lungită în fața porții, cu gâtul spiralat, ca o păpușă refuzată în decorul fericirii. O rață albă, îngropată pe jumătate în praful uliței încă adormite. Am înghițit, de pe limbă, gustul fricii. O vulpe, probabil. Sătulă după prima găină, își însemnase trofeele pe liniștea zilei. Vulpile își sărbătoresc crimele, e o beție a puterii de seducere a sorții altora. Vulpile nu cred în judecata de apoi, fac băi de păcate, riscă și se îneacă în propria ironie. Am ocolit-o, plângându-i în gând sfârșitul, dar mi-am văzut de drum. Cred în ghinion și nu-mi dau voie să întorc pe dos calea dreaptă.
Când m-am întors, după câteva zile, era tot acolo. Am îngropat-o în grădină. După o săptămână am mai găsit trei. Nu, nu era o vulpe, era supărare mare. Crezusem în găini negre aruncate peste gard, dar de rațe jumulite lăsate la poartă nu auzisem. Căci rațele din anticamera celei de-a doua seri erau jumulite. Am sărit peste ele și nu m-am oprit până în fața altarului. Am cerut ajutorul preotului abia după prima rugăciune, când în sfârșit l-am găsit, vorbind crucilor, în micul cimitir din spatele bisericii. M-a miruit și mi-a pus în mână o sticluță cu agheasmă, iar în buzunar o cărticică de rugăciuni. Avea să vină de dimineață, să sfințească poartă și intrarea în casă.
În drum spre casă, deși îmi căutam curajul cu capul în pământ și lumânarea aprinsă, am sesizat imediat cele două tăblii instalate pe stâlpii porții, anunțând disponibilitatea unora pentru dezlegare de vrajă și magie albă. Veștile circulau cu bolizi, porumbei zburători cu aripi manufacturate de Audi. Am plătit un vecin să le ducă cu roaba până la marginea satului și să le îngroape acolo.
Nu voiam să risc să mă trezesc cu un copac de rațe crescut în fundul grădinii.
Părintele a venit, însoțit de privirile tuturor, să sfințească poarta, casa și jumătate de uliță. Nu am mai ieșit din curte o săptămână. Apoi mi s-a făcut dor de mama. Când am dat să ies pe poartă mi-am pierdut suflarea, am scăpat geanta din mână. În fața porții era un covor de rațe jumulite, nu lăsau loc de ocolit. Până în mijlocul uliței, ba și în șanț, erau rațe, lângă alte rațe, lângă alte rațe … A trebuit să-mi înving oroarea și să calc pe ele. Cum călcam pe câte una, ca pe o treaptă de piatră pe râu, aerul își făcea, triumfal, ieșirea din burtă, însoțit de mațe și de clipa de moarte. Tremuram, plângeam și nu era durere mai mare decât greața aceea încălzită la amnarul răutății umane.

Când m-am trezit mama mă forța să dau pe gât un paracetamol. Fusesem bolnavă, nu răspunsesem la telefon, lăsase totul și venise în grabă. Cu o noapte înainte mă visase jumulind niște rațe, iar acum mă întreba de pene, dacă tot făcuse drumul măcar să umple niște perne. Vecina, care până mai ieri se ocupa cu descântece, mi-a bătut la poartă cu niște supă de rață, făcea bine plămânilor slabi, de oraș.
Prietena mea a venit odată cu weekend-ul, aducându-mi în dar niște pantofi ‘bot de rață’, pe care îi agățase de la reduceri.

Cei cu palat își permit să negocieze un regat pentru un cal, eu aș fi dat o locuință la țară pentru un amărât de pui.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.