Arvună sentimentală (1.08.2015)

Image may contain: 1 person(Pinterest)

 

Începuse să mă doară capul cumplit şi alunecam, ameţită, pe străduţele înguste şi întortocheate. Purtam o bluză albă, ţărănească. Deschisesem încă un nasture la piept, simţeam că mă sufoc. Căsuţele cu fereşti întunecate se strângeau în jurul meu şi mă urmăreau ochi bătrâni, obosiţi, perforându-mi ceafa cu lehamite. Când privirile mi-au căzut pe uşa întredeschisă am păşit automat înăuntru. Fiori reci îmi chinuiau trupul şi gâtlejul mi se încleiase sugrumat. O lumânare ardea într-un colţ, pe tejgheaua lucrată în lemn cu înflorituri mângâiate de fum şi de vreme. Bărbatul s-a ridicat sprinten de pe scaunul înalt, răvăşit leneş de lumina lumânării. Mă speriase mişcarea lui subită, puterile mă părăsiseră, iar ochii lui ageri, adânci, nu se potriveau cu delăsarea dulce a încăperii.
– Un pahar cu apă, vă rog, nu mă simt bine, am bâguit.
M-a luat de mână, m-a aşezat pe scaun şi a dispărut după nişte perdele grele, de catifea verzulie, moşnege şi reumatice. Am început să iscodesc întunericul şi din tremurul luminii s-au revelat rafturi întregi de cărţi, doamne bătrâne, cu faţa gălbejită şi haine cernite, mototolite. O duioşie fără margini mă prinse de suflet, nici nu ştiu când m-am ridicat de pe scaun şi am început să-mi plimb degetele peste cotorul roşu, murdărit de ani, pe care doar lumina blândă mai găsea scriitura aurită. Pielea devenise lipicioasă şi fină şi, mânată de curiozitate, am despărţit-o de raft şi am strâns-o în braţe.
– Vă plac cărţile …
Am tresărit speriată, bărbatul se întorsese cu un pahar înalt, înceţoşat de apa rece.
– Îmi cer scuze, n-ar fi trebuit să mă ating de cărţi. Sunteţi anticar?
Mă înşelaseră mişcările lui hotărâte, bărbatul nu mai era chiar tânăr, dar zâmbea frumos, iar ochii adânci, păcăliţi de gene nu mă lăsau să-mi ascund nedumerirea.
– Adun cărţi. Cărţi bolnave, plângăcioase, cărţi abandonate, prea pretenţioase, orfane, neputincioase.
– Sunt frumoase aici … împreună.
– Sunt frumoase, dacă nu le priveşti cu ochii. V-am adus apă.
– Mulţumesc.
Am luat paharul rece în mâini. Mi l-am lipit de piept, într-un gest negândit, copilăresc, apoi am început să beau, lacom.
– Doriţi o carte?
– Da … nu … m-am bâlbâit. M-am rătăcit pe străzile oraşului, nişte cerşetori acriţi de zdrenţe mi-au furat geanta. Nici nu ştiu unde mă aflu. Am venit să stau pentru o vreme la o mătuşă …
Nici nu ştiu de ce-i spusesem toate prostiile alea. Îi simţeam privirea alunecând pe tot corpul, pielea se îmbrobodise în sudoare şi-mi simţeam inima grăbită şi furioasă.
– Nu am bani, am spus sec, domolind aerul încăperii.
M-a luat de mână şi m-a aşezat înapoi pe scaun.
– Doriţi un ceai, să vă reveniţi puţin?
– Mulţumesc, un ceai ar face minuni, am minţit. Voiam să-mi mai trag puţin sufletul, înainte de a ieşi din răcoarea plăcută în arşiţa de afară.
De data aceea am rămas cuminte, pe scaun, până s-a întors. Ceaiul se zbenguia aburind, într-o ceşcuţă fină, de porţelan. Pe burta ceainicului, din acelaşi set, se lăfăiau trei madone goale, înconjurate de îngeraşi.
– Am un serviciu de ceai la fel, acasă … de la străbunica mea.
M-a privit îngândurat.
– Sunt o ediţie limitată. Valorează o mică avere.
– N-am ştiut … o ceşcuţă s-a pierdut, probabil s-a pierdut şi din valoare.
– Încă puteţi lua un preţ bun …
– Dumneavoastră vreţi să vindeţi? Sau cumpăraţi?
– Nu, mi-a răspuns scurt şi nu am avut curajul să-l apostrofez că nu-mi răspunsese la întrebare.
S-a apropiat de raft şi a scos cartea pe care o ţinusem în mâini. Mi-a întins-o şi am luat-o fără ezitare. S-a aplecat înspre mine şi pentru o clipă am crezut că mă va săruta pe gât. Îi simţeam privirea coborându-mi cămaşa pe piept şi răsuflarea caldă îmi dădea fiori. Cu o mână tremurândă, am încercat să închid înapoi nasturele care dezvelise sânii până la sutien.
– Mirosiţi frumos, mi-a zis. Mi-a luat mâna de la piept şi mi-a sărutat degetele. Tremuram.
– Puteţi veni să citiţi când doriţi.
– Şi noaptea? Nu pot să dorm … Mi-am muşcat limba. Nu ştiu ce-mi venise. Îi dădeam o impresie greşită, dar pentru prima oară în viaţă simţeam că altcineva înţelegea. Şi-a lipit palma de marginea albă a sutienului şi am simţit o durere frântă, înfiptă adânc. Am icnit.
– Doare numai puţin. Iau doar o parte mică … ca arvună. A deschis o cutiuţă mică, de mahon, încrustată cu fildeş şi încuietoare de bronz. A suflat înăuntru şi a închis-o cu zgomot.
– Când pierzi o parte din suflet doare puţin, la început … devenise oricum nesuferit de mare. De-aia simţeaţi că vă sufocaţi. Vi-l dau înapoi, când terminaţi de citit. Nu vă temeţi.
Pare absurd, dar mă simţeam bine. De-atunci vin în fiecare zi. Citim împreună. În tăcere. Uneori mă priveşte lung, cu tristeţe. Atunci îmi aud sufleţelul plângând în cutie.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s