Doi ca unul (20.08.2015)

Prima oară a fost răzbunare din gelozie. Mă născusem într-o zi de luni. Marea majoritate a ursitoarelor avuseseră un week-end relaxat, nu m-au umplut de frumuseţe, ba au scăpat şi găleata cu pistrui la mine pe faţă, dar, pentru că începuseră relativ bine dispuse serviciul, mi-au dat şi puţină minte. Nu multă, că pentru fete mintea e ca odicolonul – dacă-i prea mult, pute. Una singură fusese părăsită de iubit, pentru o zână jumătate din vârstă şi a lăsat puroiul galben-verzui al geloziei să picure la mine în pătuţ. Nu eram o constanta geloasă, dar când mă apucau stihiile făceam moarte de om. De aici şi ideea cu arsenicul.

Îl văzusem flirtând cu Cornelia la bistro-ul din intersecţie. N-am întrebat. N-au menţionat. I-am pus doar un praf, în cafea. N-avea să-l omoare, dar m-a făcut să mă simt bine. Apoi am devenit dependentă. M-am înscris la beţivii anonimi, căci partidele de sex cu el mă lăsau beată. De câte ori mă înşela, făcea dragoste aproape perfect. Treceam dintr-un orgasm într-altul, precum alţii urcă scările. Nu voisem să-l omor, îl iubeam prea mult ca să pot să trăiesc fără el. Mă obligase. Pentru că nu făcusem tam-tam de prima dată, considerase că nu-mi păsa sau că mă excita faptul că şi altele trăgeau de el. Privirea mea de oaie amară, rătăcită de păşune, îl păcălise. Eram o proastă, la mâna lui. Era o victimă a mândriei mele. Aş fi putut să-l părăsesc, dar ar fi fost mult prea uşor. Povestea noastră era sinistră, profundă, detestabilă. Era dragoste, şi răzbunare, şi dispreţ. Şi ironie. Moartea mai lipsea. O chemasem eu, să arunce prosopul.

A murit în timp ce făceam dragoste, adâncit în locul în care i se judecase şi i se citise condamnarea. Aşa am şi chemat ambulanţa, împreună în spaime, un sfârşit unic. Medicul legist mi-a mângâiat încheietura mâinii, mi-a oferit un cearceaf şi a încercat să-l ia de pe mine. Am urlat convulsiv. I-am cerut să facă autopsia aşa cum eram. Era încă cald. Nu puteam să-l las singur. M-au dopat, ca să poată să mi-l ia. N-au găsit nimic la autopsie. Imaginea mea îi copleşise. L-au înmormântat fără să-mi spună, mă răstigniseră în perfuzii, pe alb de spital. Răcneam numele lui, căci biruisem. Ştiam că mă aude. Până la urmă tot îl pierdusem.

Merg zilnic la cimitir. Îi citesc poeziile preferate. Îi ascund reviste pentru adulţi printre flori. Trăiesc cu el în gând, m-a blestemat să nu pot muri.

Image may contain: one or more people, people standing and outdoor

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s