Cântă-mi, cobzar! (23.08.2015)

do-not-touch-hot-they-must-hate-blind-people-22403844(Google search)

Nici nu mai ştiu a câta oară mă întorceam cu suflet zdrenţuit acasă! Bunică-mea nici nu se mai ostenea să-şi ascundă indignarea. Nana, care fuma doar când se prevedea o stare de calamitate, îşi aprindea ţigară de la ţigară. Tanti Vera şi naşă-mea vorbeau încet, cu capetele plecate, ca-ntr-o poză cu broderie. Numai Florica, cea fără ţinere de minte, îşi punea mâinile în şolduri şi bodogănea în afurisenie.
– Nu-nţăleg, copchilă, cum adică încă un tâmpit? Pe vremea me îl luai pi primu’, nu încercai tătî crama.
– Taci, Retă, îs alti vremuri. Barbaţii nu mai îs nici ii ci-o fost odată …
– Cum îl făceai să te ceară de nevastă, bia? Cum? Cum? Cum ştiai că el e?
– Of, dacă nu ţ-am spus di-o mie di ori! Ştia el. Tu numa’ nu-l contraziceai.
– Ari ochelari di cal fata, tanti …
– Retă, mai ai ochelarii cu rama di baga, ai lui Gelu sau i-ai dat di pomană?
– Îi am, Mariţă, da’ ci-ţi veni? Nu-i di-agiuns di chioara cum îi acuma?
– Ba nu-i chioară diloc! Adă frumuseţili celea, sî videm cum îi şădi.
– Îi urâtă, bre, tanti, se căină Florica.
– Ba-i proaspată ca o crizantemă, bătură din palme bia, Nana şi naşă-mea. Tanti Vera îmi lua o şuviţă de păr de după ureche şi-o lăsă să-mi cadă pe ochi.
– Ca o zână!
Mă-mpiedicam de toate scaunele şi de colţurile de masă. Aveam picioarele înalbăstrite cu flori de nu-te-uita. „Casc, fată, ochii, pe unde mergi, că şi pe noi ne doare!”, părea să spună toată lemnăria. Pe stradă, dacă nu nimeream stâlpii de iluminat, mă îndreptau, din mers, plimbăreţii. Lăsasem ochelarii, şugubăţ, să cadă pe nas, ca să mai economisesc din plasturi.

Când se făcu timpul să mă întorc la Bucureşti, începuse deja să-mi placă viaţa de dincolo de ochelari. Cât timp îmi oblojeam vânătăile, nu mai aveam vreme să-mi cârpesc şi sufletul, aşa că tâmpitul stătea toată ziua întins pe canapea şi mânuia telecomanda. Pe auto.
Babele m-au condus la gară, cu paporniţe pline cu bunătăţi. Tanti Vera şi-a scuipat pe deget, înainte de a ieşi pe uşă, s-a şters de tocul pantofului şi mi-a făcut un benghi în frunte, încovrigând o şuviţă, cum văzuse la Betty Boop.
– Să nu te deochi, fetiţă. Ai prins culoare.

Când m-am urcat în tren, compartimentul era gol. În compartimentul de alături văzusem un bărbat ţinând de lesă un câine. Nu-i desluşisem faţa, era ascunsă în spatele unor ochelari grei, fumurii. Tanti Vera şi-a împreunat braţul cu al conductorului de tren:
– Ştiţi, s-a făcut o greşeală la agenţie. Fata trebuia să stea cu domnul de alături. Sunt de la aceeaşi asociaţie, merg la un congres, la Bucureşti.
Rămăsesem perplexă.
– Ce aso …
– De nevăzători. Dacă puteţi să-i potriviţi … împreună …
– Domnul e … am bâguit, uitându-mă urât la Nana, care îmi făcea semne disperate să tac dracului din gură. Ca de obicei, Florica a limpezit lucrurile:
– Îs chiori, bădie, şî şleampeţi! Dacă ai vide ci vânătai ari pi chicioari, ti-ai spărie …
Tanti Vera a început să-i şuşotească conductorului vorbe dulci la ureche, până când amărâtului i s-a umflat faţa, ca macul cel roşu şi dacă nu s-ar fi încăpăţânat să respire, ar fi scuipat seminţe, ca pentru cozonac. Omul CFR-ului a pus mâna pe bagaje şi a împins vesela adunare în compartimentul alăturat. Primise, revelat, o misiune.
Câinele n-a hămăit nici măcar o dată. S-a desprins de bărbat şi zdup! mi-a sărit în braţe. Mi-era frică până să şi respir! Mulţumite, babele i-au lăsat conductorului nişte bani, ca să ne cumpere câte o cafeluţă, până la Buzău. Au urmat pupăturile şi îmbrăşiţările. Pentru că aveau prea multe la ele, babele au împărţit unele şi cu străinul. De pe la Paşcani bărbatul  a început să-şi caute câinele şi, deşi aproape chioară, îi simţeam mâinile pe picioare. Câinele refuza să se mişte şi am fost nevoită să-i explic străinului că prietenul îi adormise şi poate ar fi trebuit să-i fi dat un răgaz. Prin ochelarii lui bunică-meu bărbatul era mai frumos decât orice reclamă la lenjerie …
– Am putea să împărţim chiria, văd că nu vă deranjează câinele. Am un studio, în zona ambasadelor.
Lăsam în lacrimi hormonii cârtitori ai Regiei. Începea o nouă eră – cuminţenia cuvântului.

De la gară am mers direct la el acasă, să vedem cum ne-ar sta împreună. Am făcut şi-o poză, pentru vecini, căci noi nu aveam ochi pentru aşa ceva. Bărbatul s-a dovedit a fi un gentleman perfect. Nici nu-l simţeam prin casă. Dormitoarele ne erau în puncte cardinale diferite. Ne întâlneam în bucătărie, unde comentam ştirile zilei şi ne povesteam prostii trecute şi eşecuri sentimentale. Uneori mă trezeam cu el în baie sau în dormitor.
– Mi-e frică de-ntuneric, câteodată. Când mă înghite de tot. Lasă-mă să stau un pic cu tine, te rog.
În preajma lui nu mai aveam atacuri de panică. Nici prin cap nu-mi trecea să-l alung. Începusem să fiu conştientă de prezenţa lui, la un moment dat. Mă acopeream până la gât, când ieşeam de la duş, zâmbeam în binele meu, era orb din naştere. Cu el puteam să pretind că eram frumoasă.

Într-o noapte, m-am trezit cu capul pe umărul lui. Câinele dormea la picioare.
– Şşşşş, dormi, mi-a zis, plângeai în somn.
Sub cearceaf eram goală. Şi el.
A început să-mi povestească despre mine, şoptit. Puteam să jur că niciodată nu fusese cu adevărat orb …
De-atunci sunt gravidă. Şi-n suflet, şi în gând.

Image may contain: 1 person

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s