Ca la ţară (25.08.2018)

Image may contain: one or more people

Cel mai mare păcat al meu fusese să n-am discernământ. La 35 de ani eram încă nemăritată şi satul nu era hotărât dacă eram curvă sau proastă. Nevestele mă priveau cu milă, babele mă încurajau să încerc la mânăstire, iar bărbaţii îmi dădeau sfaturi pe unde mă prindeau. Nu dusesem lipsă de peţitori, dar nu ştiusem niciodată care era ăla bun pentru mine. Ţinea câte unul câte un măr roşu în mână, frumos şi deşi fără vătămătură parcă auzeam glasul viermelui pe sâmbure: „Sunt acru!”. De mică avusesem probleme cu stomacul, o pârdalnică de gastrită fără leac. Nu puteam suferi decât dulcele şi amarul. Acrul îmi dădea stare de rău. La un moment dat chiar mă gândisem să mă las de livadă. Fructele se macerează uşor, iar rachiul ţi se urcă prea repede la cap. Mânăstirea era asul din mânecă, dacă n-aveam să mor puteam oricând să mimez printre vii.

Fusesem la prăşit, de dimineaţă, buruienile se mutaseră cu toatele la mine pe pârleaz cât stătusem pe gânduri. Sapa era grea pe umăr şi mă oprisem lângă o tufă de măceşe, să şterg din sudoare cu un colţ de fustă. Soarele aruncase cu săgeţi toată ziua, un pic cam ironic pentru gustul meu, trecea pe furiş la ora de vară, fără să ţină cont de reguli şi anotimpuri. Abia de-mi umezisem un pic buzele, cu ce mai rămăsese în ploscă, când l-am văzut. Un găligan cu teamă de frizer, gol puşcă, întins pe iarbă (la virgule înghit în sec). Aşa ceva nu se mai pomenise la mine în sat. Mi-am tras fusta, ruşinată, pe ochi, făcând câţiva paşi de bezmetică, către casă. Mi-am adus numaidecât aminte că nu eram măritată, aşa că, încetişor, să nu deranjez echilibrul naturii, m-am odihnit oleacă şi-am cugetat. Ăsta era chiar frumos. Şi n-avea coajă. Puteam să gust şi eu olecuţă, până se făcea coadă. Mai pe seară aveau să iasă fetele pe la porţi şi mi-ar mai fi pierit curajul. M-am lăsat pe cot, privindu-l, iar mâna, obraznică, numai ce ţâşni şi începu să-i aranjeze părul de pe piept. Îmi venise mie în gând că era mare deranj pe acolo. Bărbatul dormea adânc. Am lăsat palma să mai şteargă puţin praful şi pentru că nu ştiam nici eu dacă eram proastă sau curvă mi-am dat jos bulendrele şi m-am întins lângă el. Pământul nu s-a zguduit şi nici nu m-a trăsnit bunul Dumnezeu! Când a început să-mi amorţească mâna, am agitat din degete şi m-am trezit cu mâinile prinse în pumn, deasupra capului şi străinul împungând cu un briceag bont în coşul pieptului.
– M-ai speriat, cucoană. Puteai s-o iei mai uşurel. De ce trebuie să faci atâta zarvă?
După care a căzut în somn greu, la mine pe trup.

Când m-am trezit de dimineaţă, eram acoperită cu o cămeşă de in, ţărănească, iar Vasile poliţaiul îmi făcea proces-verbal de disturbare a ordinii publice. Avusesem noroc că cineva îi furase, peste noapte, viţica din ogradă lui badea Culai şi n-apucaseră încă să se trezească copiii.
Răcisem un pic la şale şi după ce-am văzut că ceaiul de coada calului nu ajută, m-am dus la doctor. Era unul nou, în sat. L-am găsit curăţind mere, cu un briceag. Bont.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.