Căzut din pom (27.08.2015)

No automatic alt text available.

 

Când deschisesem uşa îmi scăpase un ţipăt ascuţit, îmi ţinuse plămânii încordaţi de când primisem telefonul Gabrielei. Bărbatul din faţa mea era tot atât de neaşteptat pe cât fusese şi povestea ce-l precedase. De dimineaţă mă trezisem cu un sentiment vag de disconfort. Am dat perdelele la o parte, soarele îşi scosese limba la mine şi se lăsase să cadă, fără zgomot, pe un nor. Dădea din picioarele dolofane şi mama-văzduh îi zâmbea indulgentă, în timp ce-şi punea părul pe bigudiuri. Nu, nu era vremea de-afară. M-am aplecat, imitând o perfectă, din aceea cu musculatura dezvoltată aerobic, de la televizor şi nu aveam nici măcar dureri de spate. Mi-am verificat cu vârful limbii dinţii, să văd dacă nu iniţiaseră vreo răscoală peste noapte şi nici acolo nu era vreo pricină pe post de mic dejun. Mi-am zis că îmbătrâneam şi începuse să mi se năzară că mi se năzărea. Îmi tartinasem nişte pate de gâscă, primit de la o verişoară din Franţa, când a sunat telefonul.
– Lilo, salvează-mă! Vine bărbatu-meu de pe front şi n-am unde să-l cazez pe Denis. E cuminte, ascultător, ştie să facă de toate, iar tu ai o grămadă de spaţiu nefolosit. Te rog, nu mă refuza, adu-ţi aminte ce bune prietene suntem şi nu-i spune nimic lui taică-tău!
– Cine e Denis?
– Denis e … ăăă … e … uite cum stă treaba, Lilo, Liviu e mereu plecat în misiune pe câte un front de luptă, iar Denis îmi ţine de urât. Ştii că nu mă descurc singură, întotdeauna am fost o împiedicată. Ai să vezi ce liniştită ai să adormi cu Denis în casă! Să-l pui să-ţi facă cartofi copţi cu unt şi smântână. Un de-li-ciu!
– Denis e un bărbat?
– Da’ ce-ai crezut, că e un câine??? E mai mult decât un câine credincios, e un bărbat cu B mare cum Liviu, cu tot armamentul din dotare, nu va fi niciodată. Dar rugămintea mea este să nu abuzezi. Ţi-l las pentru o lună, două, că în soră-mea n-am încredere. Poţi să faci ce vrei cu el, numai să vă opriţi înainte de penetrare. Nu suport ideea să se murdărească de altcineva. Ştii că de mică am obsesia asta cu spălatul des pe mâini. Apropo, să-l pui să-ţi facă masaj înainte de culcare, că te plângeai că ai probleme cu spatele, ai să-mi mulţumeşti! Are mâini de pianist. Frământă şi mângâie năbădăios, mai ceva ca Liszt. Îşi face portativ pe respiraţia ta.
– Gabi, Gabi, pare aşa un paragon! N-ar fi mai bine să-l duci la Liza?
– La Liza? Eşti nebună? Aia îl trece pe loc în acte! N-am văzut mincinoasă mai mare. Nu, Lilo, nu-l las decât la tine. Dacă nu-l ţii, fug cu el în lume! Ce-o să se facă Liviu cu copiii pe cap? Tu eşti ca şi familia lui, aţi crescut împreună, n-ai milă deloc?
Toţi cunoscuţii îmi cereau câte ceva. De la ceşcuţe cu zahăr până la haine de blană, cu împrumut, deşi nimeni nu-mi ceruse până atunci să am grijă de bunuri tăinuite. Nu mai avusesem de-a face cu poliţia conştiinţei de multă vreme … Exasperată de incertitudinile de la capătul firului, Gabriela a închis, preocupată mai mult de faptul că nu putea să expună acelaşi tip de lenjerie şi ochilor de soţ, aşa că avea nevoie de timp pentru cumpărături. Nici nu apucasem să mă hotărăsc ce dormitor îi aloc, lăsasem apa duşului să-mi spele nodul din gât, când m-a chemat la uşă.
Îl priveam năucită. Era cu siguranţă cel mai frumos bărbat pe care-l văzusem vreodată. E drept că nu prea privisem la bărbaţii pe care-i întâlnisem, mă luaseră pe post de iubită deoarece vremurile fraierelor apuseseră şi era de bonton să te agăţi de una de la anticariat. Dădea bine în poza pentru diploma de designer de interior.
Cât îl privisem se înroşise de tot la faţă şi nu credeam că aveam să scot multe vorbe de la el, mai ales că şi ale mele se fâsticeau prin buzunar. Unele se rătăciseră prin garderob, bănuiam că se apucaseră de băut şi erau încă în faza de negare. I-am făcut loc să intre. Avea doar un laptop şi hainele de pe el. Nu era sărac. Era unul din tagma prinţilor pur sânge, după ce purta, arunca şi-şi cumpăra altele noi. L-am condus spre dormitorul albastru. Nu-l folosise nimeni niciodată. Maică-mea le spusese prietenelor că îmi făcusem în casă o cameră-acvariu, unde să-mi pot lăsa gândurile să înoate pe pereţi. Veneam uneori în cameră şi mă lungeam pe covor, privind tavanul, ore în şir. Dacă aş fi văzut într-o zi penelul lui Michelangelo făcând pe-a sfântul cu tavanul, nu m-aş fi mirat deloc! Străinul se potrivea cu dormitorul albastru. Mi-a zâmbit şi aerul din jurul meu a început să mă înghită în rotocoale, fumam oxigen precum alţii fumează iarbă.
– Aici pot să scriu. Nu-mi place liniştea. Albastrul e gălăgios.
L-am privit pieziş. Avea un accent straniu. Parcă traducea din altă limbă, ca să înţeleg. I-am arătat baia şi locul prosoapelor curate, fusese un moment atât de personal şi de inhibant încât ne-am ciocnit unul de altul, în graba de a ieşi de acolo. Am căzut cu zgomot pe covor şi nu ne-am mai mişcat pentru o vreme. Bănuiam că încă mai respiram, pentru că îi simţeam barba de dimineaţă zgâriindu-mi faţa. S-a ridicat brusc şi a început să-şi ceară scuze, fără să se uite la mine. S-a aplecat uşor şi cu o mână a început să-mi tragă rochia peste genunchi. Dintr-un impuls, mâna s-a întors, tremurândă, pe pulpă.
Drace! Îmi trăsesem în grabă rochia pe mine, când ieşisem de la duş. Bărbaţii mă prindeau întotdeauna nepregatită. I-am împins dezgustată mâna, nu pentru că ar fi simţit cât eram de destrăbălată, ci pentru că nu apucasem să-mi iau nişte bikini cu dantelă şi alte broderii, ca să-l impresionez.
– Fără contact. M-am jurat să te întorc pe piaţă în aceeaşi stare de conservare. Cu regret îţi spun, a fost cel mai tâmpit lucru pe care am putut să-l fac.
Dezmeticit, bărbatul şi-a retras mâna. Era destul de greu să găseşti una mai ciudată ca el, dar fusese ziua lui norocoasă.
Sisif, supliciu, unt de arahide, dulceaţă de caise şi junghiuri intercostale. Asta-mi scriam în jurnal, în fiecare dimineaţă. Visam mâţe scremându-se în călduri, puteam să jur că visele îşi unduiau blana la mine pe picior.

Zilele treceau într-o ameţeală de ore de masaj, mă învăţase să-i lucrez muşchii spatelui, care ajunseseră să-l cheme la scris, şi duşuri prelungite. Mâncam frugal şi alergam înspre timpul celuilalt cu graba filantropului în a îndrepta greşelile lui Dumnezeu. Slăbisem, arătam ca doi ogari abandonaţi de stăpân, cu ochii scurşi în lacrimi pe orbite. Ziua umbla cu noaptea vopsită.
Ştiam că trebuia să-l dau înapoi. La ce i-ar fi folosit o femeie ca mine? Din el nu aflasem nimic, dincolo de transpiraţie. Aveam câte o zi în care mă închideam în camera mea. Era o cameră galbenă, un icter.
Stătea la uşă şi scria. Îi auzeam gândurile certându-se. Mă lăsam în genunchi şi-i sărutam căldura prin lemn. Mă certa că-l lăsam în tăcere.

Gabriela a venit odată cu primăvara, nerăbdătoare să-l ia înapoi. Abia după ce au plecat am văzut că îşi  lăsase laptop-ul pe masa din bucătărie. Mă ardea în suflet să-l deschid şi să citesc. Mă atârnam în ştreang, ca atunci când promisesem să nu-l iubesc pe de-a-ntregul. Am aşteptat câteva zile să vină după el. Când nici jignirile maică-mii nu au mai ajutat, l-am deschis. Un singur cuvânt umplea, jucăuş, ecranul: PROASTO!.
Am luat laptop-ul şi l-am aruncat pe geam afară. Apoi m-am dus şi am adunat toate bucăţelele, le-am depus pe covor şi am început să plâng. A bătut la uşă, am deschis şi n-am ştiut ce să-i mai spun. Avem doi copii şi încă mă mai gândesc.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.