Doi fără unul (27.08.2015)

Image may contain: 1 person

Avusesem o zi infernală la birou. Telefoanele nu conteniseră toată ziua, îmi simţeam urechile bolnave.
Îşi deschisese cămaşa şi zăcea tolănit pe canapea, cu paharul de vin în mână. O sticlă goală aţipise abandonată în drum spre bucătărie. Mă descălţasem din mers şi forţasem sacoul să cadă în mâneci, pe covor. M-am lăsat moale pe un colţ de canapea şi l-am simţit tresărind. Ceva se schimbase de dimineaţă. Mă detesta.
Îmi trase bluza de pe umăr şi muşcă ca dintr-un măr. Durerea se împleticise în gâtlej şi doar lacrimile se aruncaseră pe obraji, alienate. Am încercat să mă ridic şi m-a tras la pieptul lui.
– Iartă-ma.
Îmi fura tot plânsul, în sărutări. M-a tras sub el şi a început să se uite, adânc, în mine. Sorbea din pahar şi mă privea lung, suspicios. Am întins mâna, să-i mângâi supărarea. Mi-a sărutat palma şi mi-a aşezat-o pe sân.
– Acoperă-te! Nu te mai vreau.
A dat paharul peste cap şi a plecat spre bucătărie, agăţând sticla goală, din mers.
– Mâine mă mut cu Amalia. Mă culc cu ea de la petrecerea de Crăciun.
Îmi tremurau buzele, dar încercam din răsputeri să stăvilesc lacrimile. Îl părăsisem cu un an înainte şi mă adusese înapoi cu promisiuni ferme că se va schimba, că nu avea să mă mai rănească. Nu-l crezusem, dar nu ştiam să trăiesc fără el. Se cuibărise în viaţa mea, iar când pleca din casă mi se făcea frig.
Maria, secretara mea, îmi spusese că-l văzuse luând masa cu Amalia cu câteva săptămâni în urmă. Eram atât de proastă încât crezusem că se întâlniseră din întâmplare. Nici măcar nu-l întrebasem.
Mi-am ridicat sacoul de pe covor şi mă pregăteam să merg înspre dormitorul de oaspeţi. M-a lipit de perete şi m-a iubit acolo, ca un căpitan de navă disperat. Avusese totuşi grijă să nu mă zdrobească. Lacrimile ni se încurcau pe faţă şi nu mai ştiam de unde începuse să fie el şi unde ne sfârşeam împreună. Am plâns în hohote, înlănţuiţi. Am plâns şi dragostea, am plâns şi despărţirea. N-am plâns pentru noi, eram despărţiţi deja în cuvânt. Nici nu ştiu cât am zăcut aşa, începuseră să ne tremure picioarele. M-a luat în braţe şi m-a dus până la pat.
– Iartă-mă. Nu pot să te mai văd plângând.
L-am auzit făcându-şi bagajele. N-am mai avut puterea să mă chinuiesc. Am adormit somn iute, zbuciumat.

De trei luni a plecat de acasă şi mâine se întorc din luna de miere. Stau în faţa oglinzii şi mă privesc, ironic. Mi-am pus roşu pe buze şi mă pregătesc să ies la prima întâlnire de după el. Am avut o zi infernală la birou. Aud soneria şi mă fulgeră aducerea aminte a unei alte zile, din aceeaşi viaţă, cu acelaşi bărbat, care şi-a abandonat disperarea în ochii mei. Mă deschid?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s