Crima şi pedeapsa raţiunii pure (28.08.2015)

Image result for funny couple restaurant(Image from depositphotos.com)

Eram pentru a treia oară la uşa agenţiei. De două ori mă răzgândisem. Căutarea unui soţ, la oraş, putea fi un proces traumatizant pentru o fată simplă, de la ţară, ca mine. La tragerea la sorţi a neîntâmplatului taică-meu trăsese băţul mai lung şi se lăudase toată viaţa cum că lunganele au taţi mai îndemănoşi. Problema era că taţii de băieţi trăseseră, în general, beţele scurte. Găliganii fiind o raritate în cele vremuri, şi la mare căutare, aveau preţuri exorbitante, iar ca să nu lase loc de risipă termodinamică adorau blondele şi minionele. Pur şi simplu stăteai cu banii în buzunar şi nu aveai ce cumpăra! Când veneau pui-tacâm, se dădeau pe sub mână. În comun-ism … visam. Mă căznisem vreme de câţiva ani să mulţumesc iubiţi de-o seamă cu mine. Tânjeam după ăi mai mici, factorul de compatibilitate ne lua peste picior, doar că nu puteam să-i scot la discotecă. Cu cei de-o seamă cu mine aveam relaţii aerisite. Cum mă enervau, şi sunt aprigă la mânie, cum începeam să port tocuri. Se autoexilau, fără ieşiri dramatice. Eventual, dacă nimereau mai prost, îmi prezentau învăţămintele la o cafea şi nu uitau să menţioneze că minionele au piciorul foarte fin şi pisicile nu au loc să adoarmă în pantofi. Hahaha, ce mă mai distram! Dacă reuşeam să ademenesc câte un Păsărilă, cu cărţi despre tantra, „uitate” pe masuţa de cafea, mă loveam de bodogăneala nesuferitoare a maică-mii, care arunca prosopul de bucătărie peste meciul meu de box. Taică-meu apărea zâmbitor, cu o pipă sculptată sirenă între dinţi, căreia îi mângâia absent sânii, în timp ce pufăia satisfăcut.

– Mătăluţă ai venit la fu**t?, lansa câte un crucişător la apă, mai eficient decât bomba atomică.

– Nuuuuu, nea Sorine, am nevoie de ajutor pentru comentariul de la limba română. Ce dracu’, Lili e fată cuminte!

– Da, ai faţă de prost, m-am mai liniştit.

Inutil să mai spun că hazliii începuseră să prefere ajutor mai ales pentru temele acasă la matematică. Când am încercat şi eu să-mi găsesc un meditator, toate listele erau deja pline. Mai erau locuri doar la bibliotecă, la secţia de science-fiction. Acolo împărăţea o babetă autoritară, cu ochelari lăsaţi pe nas. Nu mi-aş fi amintit de toate aceste idile, dulci ca zeama de corcoduşe, dacă nu ar fi impregnat sufleţelul meu plăpând, în formare, cu traume uleioase, care se ridicau, conform legilor fizicii în vigoare, deasupra oricărei încercări lacrimogene, cu forţă arhimedică cu tot.

Acum stăteam în faţa uşii de sticlă, cu abţibilduri în formă de inimioară, care roşii, care roz, care căzute pe jos, făcute să mascheze nişte defecte de fabricaţie. Am întredeschis cu sfioşenie uşa şi de acolo m-a preluat, fără să-mi facă loc de vreo răzgândire, un eunuc cu ton măsliniu şi ochi altoiţi cu raze X. M-a împins de la spate printr-o altă uşă, fugărindu-mi inima din piept cu o bufnitură neaşteptată. Odată uşa închisă, ca o sentinţă definitivă de culpabilitate, m-a aşezat pe unicul scaun din încăpere, mi-a înmânat o telecomandă micuţă, nu mai mare de-o palmă, roz, şi mi-a urat vizionare plăcută. La un simplu click, pe ecranul cât jumătate de perete au început să se perinde doctori, contabili, avocaţi, feţe obosind cu administrarea averilor, călite în lupte neadmise încă la Olimpiadă, nici pentru custodie.

Ohohooooo, ce era cu faţa aceea zâmbitoare? Bărbaţii ăia chiar ştiau căte ceva despre fericire şi căutau să dea mai departe. Fără pic de reţinere. Am început să râd în hohote. Eunucul a apărut cu un pahar plin cu apă, problema mea cu icoanele bărbăteşti e că nu deosebesc tusea de strănut. Cu mişcări ample, de oda bucuriei, am vărsat, tremurând, apă pe mine. Alain Delon a dispărut iar şi a reapărut cu două şerveţele, pe care mi le-a îndesat în cupele de sutien. Sfârcurile apucaseră să dea bună ziua şi dumnealui se înverzise de indignare. I-am prins mâna şi l-am muşcat de degetul mare.
– Numărul 17, a icnit neputincios. Probabil se obişnuise să fie abuzat de clientele agenţiei. Ca şi cum aceea ar fi fost ultima mea grijă, l-am concediat din priviri, după care am început să butonez lacom telecomanda. Să fiu a naibii! La nr. 17 era nemernicul de-mi râsese în nas cu câteva minute în urmă. Am dat click şi mi-a apărut un mesaj pe ecran: „Momentan indisponibil.” Am început să mimez tusea, nu ştiam cum altfel să chem înapoi eunucul.

– Aveţi un buton roşu pe telecomandă. Nu era prost steward-ul.

– Frumosule, (simţeam cum câştig teren) dacă nu ar fi fost interzis prin regulamente şi condiţii, aş fi fugit cu tine în lume. Trecând peste dramatismul ambiguităţii situaţiei, ce faci când sufletul aparent pereche devine indisponibil pe piaţa sentimentală?

– Mai schimbi 100 de euro.

– Răspuns corect.

Am schimbat 100 de euro, dintr-un portofel într-altul. „Ochi-limpezi” a atins animat telecomanda.

– Voila! Aveţi o întâlnire cu nr. 17, la 6, astă seară.

– Cunoştinţă?

– Îmi rotunjesc şi eu veniturile cu posturi sezoniere, de secretar. Domnul este uşor împrăştiat. Doriţi să-i răsfoiţi portofoliul?

Am dat din cap. Pe ecran au început să se perinde fotografii de vacanţă. ‘Ah, iubirea vieţii mele’ adunase toate pozele care nu mai încăpuseră în album şi fuseseră refuzate şi de Facebook şi le livrase agenţiei. Ultima fotografie, în care apărea cu pantaloni scurţi, tărcaţi şi scufie cu moţ tip boule-de-neige, mi-a confirmat că numai cu el aş fi putut să mă trezesc de dimineaţă. Încercasem cu cafea cu sare, dar efectul nu era garantat.

La 6, când ziua se odihnea un pic, la o gustărică, un portar cu fireturi şi şapcă de general mi-a deschis uşa hotelului de unde un băiat, văr cu eunucul, m-a condus în restaurant. În sfârşit unul care ştia cum să se asigure că avea parte de sex de la prima întâlnire!

Când s-a ridicat să mă salute, am gândit să mă omor, cu cuţitul restaurantului, adânc înfipt în inimă. Îi mai lipseau doi centimetri să putem fi de-o seamă.

– Să nu irosim aşteptările bucătarului. Mă simt îndreptăţită să dobor o sticlă de vin. Şi inginerele mai plâng, câteodată. Da, acela era un secret bine păzit, aveam pregătire de ingineră, dar nu eram una, în adevăratul sens al cuvântului.

Bărbatul cu număr de ghinion 17 m-a privit imperturbabil. Apoi a început, la rândul lui, să râdă în hohote, cu capul dat pe spate şi gura până la urechi.

– Îmi aduci aminte de mama. Tot timpul am fost curios cum, împreună cu tata, a reuşit să încropească un tip atât de perfect, ca mine. Cununia civilă în două săptămâni. E prea devreme? Nu te bosumfla, sex chiar din seara asta, sunt indubitabil un ateu …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.