Mia nimănui

Image result for lady writer(Image from http://selfpublishingexperiment.com)

 

Mia întârzie la masa din bucătărie. Cafeaua i se păru un pic amară, de când se lăsase de fumat cafelele refuzau s-o mai mulţumească. Umplu ceaşca cu ce mai rămăsese în ibric, adăugă două linguriţe de zahăr brun, puţină smântână, două pătrăţele de ciocolată amăruie, un pic de miere şi un praf de scorţişoară. Dacă madam Georgescu, maică-sa, ar mai fi fost în viaţă ar fi leşinat, oripilată. Cafeaua Georgeştilor nu era ciorbă, era făcută să fie neagră, fină, prăjită acasă, cu un pic de nucă, râşnită proaspăt, fără urmă de dulce. Dulcele era pentru cofetării. Cafeaua era pentru ei un ritual al sufletului, care uneori o lua înaintea minţii. Stomacul abia dacă mai apuca să li se ţină de urme. Madam Georgescu murise de o inimă la fel de neagră, peţitorul fiică-sii dispăruse fără urmă. La câteva luni veni veste cum că murise într-un accident feroviar, dar ea aflase adevărul de la un vecin care ţinea rubrica de anunţuri pentru ziarul local şi care avea un văr fotograf de nunţi, în capitală. Vecinul îl recunoscuse în pozele de la biserică. Puşlamaua se însurase cu fata unui secretar de stat, care nici vorbă să se fi ridicat la standardele de frumuseţe şi de educaţie ale fiică-sii. În schimb avea avere şi se lăsase grea. Mia era fată cuminte, nu-i trebuia decât un dram de noroc. Madam Georgescu n-a mai apucat să-l oblige să-i bată la uşă, iar Mia părea fericită cu propria companie şi gândul captiv între coperţi de carte. Viaţa ei era atât de liniară încât sfida până şi ideea de formă geometrică. Singurul care nu se lăsa impresionat de poveştile de pământ era Timpul. Mai oprea, pentru el, când şi când câte o secundă, dar nu ar fi recunoscut nici prins asupra faptului!

Mia scoase din dulap o cutie metalică, căptuşită cu hârtie înflorată, în care trimisese la culcare nişte biscuiţi, copţi cu câteva zile în urmă. Îi aduceau aminte de partea cu gust de prăjitură a copilăriei, de casa de la marginea târgului a bunicii, unde nu ajungeau niciodată blestemele maică-sii, adresate şi raiului şi iadului deopotrivă, pentru un bărbat care îşi lăsase în urmă copilul, convins că i-ar fi ciuntit din fericire. Mia nici nu-i ştia numele şi, sinceră cu ea însăşi, nici nu o interesa.
Din punctul ei de vedere destinul se administra mulţumitor şi era convinsă că o nouă poveste de iubire era gata să-i bată la uşă. Trecutul se demodase deja. Destinul era pur şi simplu consternat, o astfel de nepăsare îi dădea toate planurile peste cap. Cu toţii aşteptau reacţia Şefului. Mia puse câţiva biscuiţi pe o farfurioară şi, întorcând grăbită foaia, înmuie un biscuit în adunătura pe care-o numea cafea, apoi se lăsă să alunece înapoi în poveste. Cartea, rezemată de o fostă zaharniţă, plină acum cu nasturi desperecheaţi, surâse aerului din încăpere şi fără prea mare efort captură toată atenţia fetei. ‘Fată’ era un fel de a zice, Mia trecuse deja pragul treizecilor, dar lucrurile din rândul ei se molipsiseră oarecum de discreţie. Pentru o vreme ronţăiala creă tăcerii o stare plăcută, de bună dispoziţie, mână în mână cu sorbiturile lungi de cafea. Când alarma din bucătărie le scutură tuturor minţile, lucrurile plecară înapoi în somnul de ‘noapte bună’, iar Mia îşi făcu drum spre ieşire şi spre restul zilei, cel care îi punea pâinea pe masă.
În faţa uşii se opri ca şi cum madam Georgescu încă ar mai fi urmărit-o, ştergându-şi mâinile, veşnic umede, de şorţul de bucătărie. Scuipă pe deget, luă o urmă de drum de pe călcâiul pantofului şi îşi făcu o cruce pe frunte, însemnul ce avea s-o ţină departe de deochi. Mia era o femeie frumoasă, anii nu luaseră nimic înapoi. Deschise uşa şi nimic nu o mai miră. Dincolo de uşă nu mai era nimic, nici case, nici blocuri, nici maşini, nici copaci, nici flori, nici bănci, nici zgomot. Nu mai era decât cer şi pământ. Oare murise? Ce păcat! Nu exista nici rai, nici iad … Totuşi în casă toate erau după cum le lăsase, dincolo de prag însă nu era nici ţipenie de om. Oamenii dispăruseră fără urmă şi luaseră totul cu ei. Când se înstrăinase atât de profund de ei, când încetase să le mai ia în considerare existenţa? Mia închise uşa, cuminte, sfios, aşa după cum făcuse toată viaţa. Venise timpul să elibereze poveştile, nu erau ale ei, iar egoismul, care îi rânduise singurătatea, îşi spulberase concurenţa.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.