Ham ham

Image result for dog and cat(Photo: RajendiranR/Shutterstock)

A aruncat lesa pe patul din dormitor şi nici măcar nu m-a căutat din priviri înainte de a începe să urle:
– Plec!
– Unde? La mama?
– Maică-ta stă la garsonieră, nu avem loc.
– Care voi?
– Eu şi câinele, doar nu credeai că o să-l las cu tine! E pe numele meu!
Mi-l făcuse cadou de un Crăciun, un sufleţel speriat, tremurând sub o fundă cu mult mai curajoasă. Eu l-am învăţat să nu se împrăştie prin casă, l-am scos la plimbare, l-am alergat, l-am îmbăiat, i-am dat să mănânce. El îi fusese doar partener de joacă. Se tăvăleau împreună pe covor şi nu mai ştiai de unde începe omul şi unde se termină câinele.
– Tu nici măcar nu ştii ce mănâncă, d-apoi adresa veterinarului!
– Ne descurcăm noi! Ţine-ţi lesa, nu avem nevoie de ea, pe mine mă ascultă!
Am râs şi-am plâns, în sufletul meu, era timpul să-l las să se maturizeze, câinele avea să se îngrijească şi de el, când îi va fi apucat pe amândoi disperarea.

Probabil nutrisem speranţa că se va întoarce în genunchi, orgoliul nu mă lasă să-mi aduc aminte. În lunile care au urmat am întâlnit în drumurile mele prietene, vecine, cunoştinţe, necunoscute, plimbând câinele. Câinele, deşi îmi recunoştea paşii de la sute de metri, nu îndrăznea să se gudure de bucurie, avea lesă nouă, bătută în ştrasuri colorate. Era voinic, parfumat, semn că beneficia des de servicii scumpe de întreţinere.
Mi-am schimbat locuinţa şi drumurile. Tot de un Crăciun, colegii de birou mi-au dăruit o pisică. Persană. Pretenţioasă. Veşnic morocănoasă, cu ghearele pregătite să riposteze la orice formă de cumsecădenie. Când plecam de acasă ieşea pe uşiţa ei special amenajată şi mă urmărea, cu paşi moi şi faţă plictisită. De parcă o angajasem şi se simţea obligată să îşi câştige conserva de peşte. Câinele căuta şi el grădini din ce în ce mai verzi, cu speranţa că va găsi îngropate oase pline de carne macră. Nu s-au plăcut deloc. S-au zgâriat, s-au scuipat, s-au muşcat, s-au bătut, s-au luptat în toată legea. Am ajuns cu ei la veterinar. El a venit cu o falcă în cer şi cu una pe sub pământ, dar nu mai era mare lucru de făcut. Şi câinele, şi pisica fuseseră deja catalogaţi un pericol pentru locurile publice, cu greu li s-a permis un statut de refugiaţi îm grădina casei mele. El s-a mutat imediat pe canapea. Când ziua doarme, câinele latră, pisica miaună, vecinii înjură, plătesc amenzi, dar viaţa e din ce în ce mai încântătoare. Nu pentru că domiciliul ne e forţat, deoarece ar fi cu mult mai scump să fim cazaţi cu toţii la închisoare, ci pentru că atât câinele cât şi pisica au ajuns să se iubească, urându-se la fel de mult pe cât o facem şi noi.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s