N-aş mai fi, dacă n-aş avea …

Image may contain: one or more people(Pinterest)

 

Românul e născut să posede. Orice: casă, pământ, soţ, soţie, copii, virtuţi şi tone de inteligenţă la hectar. Mă amuză exorcizările din biserici şi mânăstiri. Toţi românii ar trebui exorcizaţi de mania luării în posesie. Şi popa. În ţara care se închină cel mai conştiincios lui Dumnezeu Ortodoxul, dracul crapă de râs, pândind de după icoane. Nici nu mai are ce să-şi bage, că l-a păcălit şi pe el o vulpiţă, dar românul se descurcă oricum, chiar mult mai bine de capul lui. Nu vorbim aici de stat, căci statul ne are în toate felurile şi nu numai aici, ci pe întregul mapamond. Vorbim de individ. Casă, mobilă, plasmă, centrală, orice are vecinul şi mai mult decât atât.
Când am trecut în sfârşit la categoria OM, căci eşti încă curvă până nu te ia unul pe numele lui, aveam aproape 40 de ani. Toată lumea ne sfătuia să ne cumpărăm casă şi maşină nouă. Credite la bancă pe termen lung. La 40 de ani nu te mai agăţi de programul prima casă, îţi iei casă doar dacă îţi permiţi, fără ajutorul băncii. Sau ţi-o construieşti cu mâinile tale. Nu-ţi condamni perioada cea mai frumoasă a vieţii la stres şi neajunsuri. Şi nici nu-ţi trebuie vreun Porsche să mergi la serviciu. Unii şi la 60 de ani îşi mai dau în cap pentru un petec de pământ. Obsesia românului – posesia cu acte. Pentru ce strângi avere când eşti atât de aproape să pleci cu nimic? Englezii de pe la 50 de ani încep să vândă. Unii îşi iau case de vacanţă, mult mai ieftine şi călătoresc. Cei mai mulţi se mută cu chirie şi pleacă cu banii în croazierele pe care le-au visat o viaţă. În România: n-ai casă, nu pui pom, nu eşti om. Pe când eram copil am crezut că obsesia asta a neamului ni se trage de la colectivizare, dar e mult mai adâncă. Toţi vrem să fim stăpâni pe ceva. Până la posesia unei fiinţe nu e decât un fir de păr.
Biserica, de altfel, mai pune o mână de mortar la statuia bărbatului. Rochia albă vine cu responsabilităţi, să-l asculţi şi să-l urmezi. Să uiţi frumos dacă ţi se întoarce vreun dos de palmă. Şi atunci te baţi şi tu cu cineva pe măsură: cu soacra sau cu amanta, pentru AL tău.
El va aştepta supunere, indiferent de ce idei liberale, chiar feministe proclamă în public, pe moşia lui, de-acasă, se va considera întotdeauna superior. Ea va merge să-l scoată până şi din crâşmă. Îşi vor vâna telefoanele, fiecare aşteptând greşeala de după colţ. Copiii sunt tot nişte proprietăţi, prin excelenţă. Prin ei, ego-ul posesivităţii ne e mângâiat obsesiv. Finanţăm şi ne asumăm viitorul lor.
De ce cu cât ai mai mult, simţi mai puţin? De ce ocupi cu lucruri tot spaţiul din tine?
Nu am cunoscut pe nimeni care să renunţe la efortul de a avea ceva. Chiar şi pustnicii care fug de oameni vor locul acela să fie doar al lor, şi mai vor şi atenţia lui Dumnezeu. De ce nu ne e de ajuns că ne avem pe noi? De ce ne e atât de greu să oferim din noi, aşteptând să punem ceva de la alţii în loc?
De ce adunăm atât de înverşunaţi lucruri, de ce omorâm pentru ele? Uneori oameni, de cele mai multe ori sentimente.
De ce vreau o rochie şi nu o oră cu tine?
Pentru că de lacomi ce suntem ne-am mestecat inimile din noi.

Reclame

2 gânduri despre “N-aş mai fi, dacă n-aş avea …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s