Zig-zag-uri mentale

Image result for funny counting the muslim prays when driving(Image from muslimmatters.org)

Ieri am făcut cunoştinţă cu noul meu dentist. Dentista minionă şi dulce, ca zaharicalele arăbeşti de pe unde a copilărit, s-a măritat şi n-a mai avut încredere să-şi lase soţul singur într-un alt oraş. La prima vedere am crezut că era sârb, dar de fapt e polon, un accent stâlcit de câţiva ani dedicaţi Manchester-ului. Înalt, blond, jovial. M-a aşteptat zâmbitor, numele cu care am fost cadorisită la naştere e foarte popular în rândul vorbitorilor de limbi slave. Invariabil toţi se aşteaptă la o apariţie de zână, probabil în ţările vecinilor şi prietenilor părinţii studiază cu atenţie pozele de familie, înainte de a se pronunţa pentru o Liliană. Fac şi eu din când în când pe-a zâna bună, dar alea se ştie, sunt cam dolofane. Iată-mă aşadar, la sfârşit de aprilie, în plin sezon de nelinişti şi poftă de îndrăgosteală, faţă în faţă cu arătos Apollo. Mi-am impus totuşi nişte limite, nu din bun simţ, că dragostea nu ţine cont de aşa ceva, ci din motive de zicătoare: dac-o fi să-mi pierd capul, va fi vai şi amar de mine şi de varicele mele! Ori eu abia mă descurc cu reumatismul care îmi dă târcoale şi cu o subţiere de calciu şi zău că aş prefera să mă ridic mai uşor de pe scaun … Intervine totuşi o obrăznicie a curiozităţii, care se insinuează pe sub pălăria altuia. Vorbind despre dragoste, dacă la prima întâlnire minţile le fug tuturor de-acasă, ascunzându-se în buna funcţionare a altor organe, de la următoarele încolo încep să tragă cu ochiul. Dentistul, de pildă, îţi va face mental schema dentară, familiarizându-se cu plombele, coroniţele, adulmecând ceva prognoze de implant. Chirurgul practicant de arte plastice va sesiza cei 2 cm în plus din talie şi fruntea încruntată, gospodina se va gândi la tavanul în nevoie de un strat nou de var, profesorul la gemetele lipsite de semnele corecte de punctuaţie, bucătăreasa că ai mâncat usturoi, dar nu ţi-ai băut paharul cu lapte. Rezumând, nu e recomandat să te îndrăgosteşti de propriul dentist, dar poţi să-ţi faci de cap cu al altora. Explorările dincoace de superficial, se ştie, ucid dragostea. În timp ce gândeam puţin la toate astea, vorbeam necontenit, despre prospeţimea domnişoarei asistente, căci apropierea acuşoarelor, frezelor şi a burghiilor acelea mici îmi conferă predispoziţii criminale. Am lăsat aşadar dragostea pe umerii cui avea chef s-o care şi, scăpată ca prin urechile acului, am părăsit cabinetul în căutarea unui taxi care să mă ducă înapoi în braţele tihnei de acasă. În Bolton-ul englezesc nu merge cu fluierături. Toate taxi-urile care îţi trec pe sub nas , prinse în goana după timp, sunt pline, semn că un procent destul de mic din populaţie se ocupă cu aşa ceva. Există foarte puţine staţii de taxi şi acelea au doar 3-4 locuri. Am sunat pentru o maşină. A venit aproape imediat, semn că se învârtea prin împrejurimi, căci nici locuri de parcare gratuite nu sunt prea multe. Ce mi s-a părut ciudat: taximetristul nu vorbea la telefon. Toţi taximetriştii vorbesc la telefon, handsfree, pentru că aşa le cere legea. În special cei cu rădăcini în India şi Pakistan. L-am întrebat dacă soţia e bine, poate nu avea una! De câte ori câte un şofer de taxi greşeşte destinaţia se scuză că nevastă sau iubita îi cere de minute bune socoteală pentru nu ştiu ce lipsuri, la telefon. Soţia acestui domn taximetrist era perfect sănătoasă. Copiii la fel. Era evident ziua mea norocoasă! Nu a deschis nicio discuţie despre vreme, nici măcar despre politică! Eram năucă, căutam un carneţel prin geantă, să-i cer un autograf la finalul cursei. Îl aşteptasem în parcarea unui supermarket, vecin cu clinica de dinţi, acum ne îndreptam spre ieşire. Nu am văzut decât o pală de vânt, trecând, neagră, prin faţa ochilor! Taximetristul a apăsat, cu toată tragerea de inimă, pedala de frână. Noroc că există o lege, de dată recentă, care te obligă să-ţi prinzi centura de siguranţă, chiar dacă stai pe locurile din spate, altfel aş fi înţeles pe deplin ce-a vrut să zică laureatul Nobel Bob Dylan cu vânarea de vânt! O doamnă creştină tocmai ne scosese, forţat, aerul din plămâni, parcând în scrâşnete de roţi, dar cu o exactitate demnă de un filmuleţ viral, pe un loc din stânga noastră. Poate intenţionase să se folosească de frână, căci noi eram cei care avuseserăm prioritate, dar îi amorţise piciorul pe accelaraţie, iar restul vinei cădea, evident, pe umerii gravitaţiei. Sau poate o înţepase o albină, smintită de soarele primăvăratic …
Sau poate făcea parte din clasa A, a celor cu exces de adrenalină, care trec prin faţa trenului, la mustaţă, doar ca să-şi cureţe glandele sudoripare. Noi, în schimb, îngheţasem, nici doamna nu îndrăznea să facă vreo mişcare, probabil încerca să evite un schimb de cuvinte de nepronunţat la ora prânzului. Taximetristul s-a întors către mine:
– Aţi mai văzut vreodată aşa ceva?
– O femeie la volan, reuşind o parcare? Sigur că da!
Am început să râdem, ajutând circulaţia sanguină. Apoi am dat amândoi din mâini, semn că nu aveam chef de ceartă şi ne-am văzut de drum. Dacă tot mă trezise din toropeală cucoana aceea grăbită, am început să privesc, mai atentă, prin jur. Şi am fost răsplătită! De degetul arătător de la mâna dreaptă al taximetristului era prins un inel, pe o bandă velcro, ceva ce părea a fi ecranul digital al unui ceas electronic. Poftim, în era smart watch-urilor cineva prostesta, sublim, împotriva uitării şi a bătrâneţii!
– Ce aveţi pe deget, un ceas electronic?
Îl simţeam încurcat, nu-i plăceau întrebările personale.
– Nu.
Dacă aşa credea el că îmi închidea gura …
– Aoleu! Sunteţi diabetic? Vă studiază glicemia?
– Nu, nu, nu … Sunt perfect sănătos.
– Huh! Mi-aţi luat o piatră de pe inimă! E o …
– O numărătoare!
– O numărătoare … Aha, ca acelea care-ţi numără paşii, Joule-ii cheltuiţi, caloriile … Trebuie să fie greu, staţi mai mult pe scaun …
– Nu, nu … departe de aşa ceva!
Îl vedeam chinuit şi reticent. Sperase să-i sesizez frustrarea şi să renunţ. Da’ de unde! Mă mânca o curiozitate, muşcând de la interior, de nici n-am văzut că ajunsesem la destinaţie! Am deschis gura să continui să-mi dau cu părerea, când a ridicat mâinile şi s-a predat:
– Îmi numără rugăciunile … ştiţi … să nu le pierd şirul.
– Ca mătăniile?
– Exact! Pentru mine, la volan, sunt imposibil de folosit.
Numărătoarea arăta exact ca un ceas mic, electronic, un ecran digital şi dedesubt un buton grăsuţ, la îndemâna degetului mare. Să mai zică cineva că dreptcredincioşii sunt reticenţi la progres! I-am plătit, i-am urat o continuare plăcută şi m-am îndreptat spre casă. Nu ştiu la ce număr ajunsese bunul musulman, dar poate că rugăciunile lui de dimineaţă ne salvaseră până la urmă obrazurile. Nu cred că doamna creştină a avut timp să zică vreuna. Nici mie nu-mi trecuse prin cap să-mi fac măcar o cruce cu limba în cerul gurii.
Allah nu e surd, poate că nici Dumnezeu, trebuie să-mi fac şi eu rost de o şmecherie din aceea cu buton, acatistele ajung mult mai greu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s