Scrâşnetele sorţii

Image result for praying(Fotografie de pe www.guideposts.org)

Unde erau oamenii? Mă prinsese de suflet o disperare şi strângea, strângea cu o aşa putere încât începusem să mă tem pentru lipsa de răbdare a aerului. Poate murisem … Oh, Doamne, cum se poate să nu ştiu, ţi-a fost greu să-mi trimiţi vorbă? Ai să te încumeţi sau ai să mă cerţi de aroganţă? Pentru a câta oară? De câte ori va mai trebui să trec râul acesta al întristărilor minore? Cel puţin ai mai întremat uimirile …
Am fugit fără rost, căutând o oglindă. Printre coşciuge şi ciocli. Coşciuge goale, coşciuge ducându-şi mortul ca pe o cruce, ciocli ţinându-le departe de carosabil, ca pe nişte câini de stână. Coşciugele erau pictate manual, în culori vii, cu flori, cu crengi de brad, cu păuni, cu poame brumate, parfumate cu arome de lămâi aduse tocmai din Sicilia, cu somn de levănţică cu sărutarea franţuzească, cu cochetăria orhideelor ce promiseseră cuminţenie junglei amazoniene. Le auzeam râsetele lipsite de griji, asta nu era moarte … Crezusem că se dezgropaseră credinţele Săpânţei, dar asta nu era moarte, nu aşa după cum auzisem eu că ar fi trebuit să fie.
Le vedeam gândurile adunându-se, compunând formule aproape nepământene, urlând la aflarea misterului. Cu siguranţă nu era moarte. Poate zămislisem din noi o altă variantă a morţii … Da, aşa trebuie să fi fost, o închinare, prin infinit, la picioarele nimicului. M-am oprit în faţa unui coşciug cu oglindă. De un cuier elegant atârna un săculeţ cu farduri de tot felul. Dacă eram în stare să cred că încă mai existam, mi se oferea şansa de a fi frumoasă. Oglinda nu minţea, aşa după cum m-aş fi aşteptat, eram acolo şi nu eram coşciug.
Pe piept îmi crescuse o pată mare, roşie, care se zbătea, ţinând cu dinţii de zbor, să nu-i fie îngropat. Dacă nu aş mai fi fost, l-ar fi îngropat, inventaseră un fel de clonă, cu aripi de metal şi cauciuc. Dacă aş fi încercat să fug, toate coşciugele acelea s-ar fi închis în jurul meu, sufocând ultimul haos al conştiinţei. „Doamne, ce îmi e dat să fac? Îmi ceri să distrug doar ca să-ţi ascund greşeala?”
Dumnezeu nu mai era acolo, plecase, lăsând pe albul cerului propria speranţă. Plecase ştiind că de fapt îşi dorea să fi rămas. Am deschis toate coşciugele acelea ce-şi târâiau oboseala pe mânere, unele îşi bătuseră deja capacele în cuie, dar nu am mai găsit nicio inimă înăuntru. Până şi viaţa se ascunsese în ideea de moarte. „Poate că ai exagerat puţin cu incertitudinea asta dintre viaţă şi moarte!”, i-am strigat Nimănuiului care mă mai asculta.
Ce ne ţine de fapt în viaţă? Cine dă viaţă şi celui mai netrebnic dintre focuri?
Nu există viaţă fără iubire, ci doar o moarte dusă pe picioare. O moarte plăcută, vândută ispitelor pe zorii zilei, pe mai nimic.
Of, cum mă tot duc paşii numai printre ciocli şi coşciuge … Întunericul urlă hămesit, moartea s-a lenevit, lumea e, în fapt, doar un regim de crudităţi …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.