Ibric de nimic

(Picture from Pinterest)

A fost odată, zău că a fost, o frăție care jongla cu timpul, căutând profit. O frăție din care făceau parte filosofi, înțelepți, alchimiști, nebuni, învățători, vrăjitori, astrologi, artiști, scamatori și câțiva plictisiți. La una dintre întruniri (se întâlneau rar, drumurile lungi, cu caleașca, le afecta concepția despre vulg) le-a căzut pe umeri o bucată din cer, încă un nebun care își făcuse de capul lui niște aripi, dar zborul îl scăpase printre degete. Alergând păsările apucase să vadă ceva din lume, dar înainte de a da drumul sufletului, măcar acela să se prindă frate de cruce cu zborul, a apucat de le-a povestit despre un ibric magic, ținut departe de ochii lumii, în visteria unui rege barbar care considera cafeaua un semn de slăbiciune. Niște ologi care blestemau drumurile, batjocorind graba lipsită de pomană, îi șoptiseră, după ce le lăsase în grijă un poloboc cu vin, șterpelit de la templu, că ibricul era mai vechi decât lumea și prefăcea zațul de cafea în aur curat.

Deși amenințați cu osândă de lenea picioarelor, toți membrii frăției s-au întins la drum, tinicheaua, dacă exista cu adevărat, avea să le încununeze munca de cercetare. Chiar și cele mai luminate minți au nevoie de somn. Sindicatul monștrilor nu avea nici el vreun motiv să-și râdă în barbă, creierele se cam amărâseră, puii se nășteau depresați. După trei tentative de înșelăciune eșuate, i-au tăiat pur și simplu capul regelui, iar după ce au pus mâna pe ibric au scos regatul la licitație. Pentru că nu aveau încredere în geniul plebei au evitat investițiile și și-au deschis propria bancă, cămătărie cu prognoze fericite.

Au ascuns ibricul într-o peșteră în care și-au amenajat și un soi de birou futuristic, își vedeau deja visurile poleite cu aur, preamărite pe socluri de marmură scumpă. Au adus înapoi, de urechi, focul, ăla sacru, evident.

Au umplut ibricul cu apă și s-au așezat de jur împrejur, așteptând-o să fiarbă. Dar … ibricul deocheat de obsesia privirii nu dă în fiert. Plictisiți până la rădăcina părului și cu picioarele amorțite, unii au ieșit afară să mestece niște tututn, alții fumau deja, fumul albăstrui le dezlega tuturor limbile. Când s-au întors, apa dăduse deja în foc, umilindu-l. Au mai încercat o dată, și încă o dată, scenariul se repeta până la amănunt. Au lăsat pe unul înăuntru. Cât a ieșit neliniștitul să întrebe de zahăr, ibricul a dat apa în foc. Următorul s-a împiedicat în timp ce alerga să-l ia de pe foc, altul doar a clipit. Tinicheaua avea chef de glume … S-au sfătuit ei ce s-au sfătuit, apoi s-au strâns cu toții în jurul focului, demonstrativ. După o vreme însă au ațipit, oboseala îi biruise, ibricul le luase deja mințile. L-ar fi distrus, dar erau curioși să vadă culoarea aurului. Aurul era răspunsul pe care îl așteptaseră toată viața și simțeau că nici ibricul nu stătea mai bine cu nervii.

A fost odată un ibric, vechi și ruginit, care avea o frăție …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s