Povestea copiilor fără de pădure

Image result for boy and wolf(Image from https://kstp.com)

E iarnă. Lumea se înghesuie prin magazine. Nimeni nu mai știe cum arată cu adevărat Crăciunul … iarna … luna …

(Imagini de pe o arteră comercială metropolitană, apoi una din București, brăduleți de plastic, palmieri artificiali, becuri colorate, jocuri de lumini, vitrine încărcate, reclame agresive, oameni grăbiți. Apoi imaginea fuge înspre lună și, luată de după umeri, privește în altă parte.)

Munți întunecați. Păduri greu de dus în spate. Case adormite … dar stai! (Imaginea se întoarce la ferestrele unei case unde încă mai arde un bec) Un bărbat tânăr privește în noapte. Pe masa de lângă sobă îl așteaptă niște idei mai vechi, ce se scarpină în cap, plictisite. La câțiva zeci de metri de casă pădurea nu pare deloc tulburată. Bărbatul o privește siderat. Un lup îi spune ceva lunii (Auuuuuuuuuuuuuuuuuu), urletul, odată potolit, părăsește liziera pădurii. Sălbăticiunea se apropie de casă. Bărbatul aleargă la ușă, apoi, grăbit, iese în întâmpinarea animalului. Se oprește brusc după ce trece de poartă.

M-am tâmpit! Ăsta o să-mi roadă toate oscioarele … Uite-așa o să ajung și eu celebru – ‘Scriitor ratat devorat de lupi!‘. De parcă nu mi-ar fi spus mama … Abia acum a început să-mi fie frică! Zău că mă scap pe mine … Oare de ce se tem lupii? Aaaa, de foc! Drace, nu am bricheta la mine!

Lupul se oprește din alergat, la câțiva pași de bărbat. Îl privește. Bărbatul încearcă o rugăciune, dar nu-i iese, așa că îl urmărește atent. Lupul își arată colții … Ăsta își râde de mine, ia uite cum rânjește … nici nu visa el la așa festin … oare ce gust or fi având proștii? Pariez că și el tot asta se întreabă …

Lupul se apropie și începe să i se gudure pe la picioare, căutându-i palma cu botul. Rex? Rex? Băiete! Era cât pe ce să-mi dau duhul de frică! Ai îmbătrânit, prietene … dar nu m-ai uitat.” Coada lupului dănțuiește de bucurie. Bărbatul se lasă pe vine și ia lupul în brațe. Se hârjonesc prin zăpadă, fericiți. Râsetele și mârâiala lasă urme pe aer. Bărbatul se retrage în ușa casei, o deschide. Lupul îl privește dezamăgit. Bărbatul îl invită înăuntru. Un foc vesel își face de cap în pântecele sobei. Pe masă așteaptă tacâmuri și o poftă de mâncare. Bărbatul se îndreaptă spre sobă, deschide o ușiță urcată pe umărul văruit al sobei și scoate afară o mândrețe de cocoș, fript frumos și garnisit cu legume. Lupul lasă speranța să-l tragă de coadă. Salivează necontrolat. Bărbatul așează friptura pe masă, aruncă o privire lupului și dă din cap resemnat. Taie un copan și-l servește propriei farfurii, apoi așează restul fripturii pe un platou emailat, în fața lupului. Își umple farfuria cu legume gratinate, nici ele nu erau chiar de lepădat. Se gândește la maică-sa, s-ar fi bucurat să-l vadă mulțumit … sau poate nu (râde), dacă maică-sa l-ar fi văzut pe Rex i s-ar fi declanșat palpitațiile și hipertensiunea. Mănâncă în liniște, clefăielile vesele tac la numărătoare. După festin, bărbat și lup se retrag pe un divan, adulmecând starea de fericire. Lupul i se ghemuiește la picioare, respirând aceeași odihnă a gândurilor. Gata să ațipească, tresar când se aud din nou urlete dinspre pădure. Toată lumea se ceartă cu luna în noaptea asta!„. Rex se repede la ușă, implorând din ochi. Bărbatul trage o geacă pe el, agață un șir de cârnați dintr-un lighean cu bunătățuri aduse de un vecin și iese după lup. Ai lui îl așteptau la liziera pădurii. Licurici de ochi fac noaptea cu adevărat magică. Le aruncă cârnații. Rex se întoarce către el, pentru ultima oară, i se gudură pe sub palmă, după care le răspunde alor lui. Bărbatul îi privește înhățând cărnații, viața ca o pradă …

Sunt nebun, un nebun îmbătrânit în nărav. Stau și privesc o haită de lupi feroce hăcuindu-mi cârnații … „. Râzând, se întoarce în casă, se reazemă de speteaza rece a ușii, abia închise, și de ultima amintire, asta tânără, care abia de-și arată fața. Închide ochii …

*

– Mamă! Mamă!

– Ce s-a întâmplat, Sorine?

– Mi-e sete.

– Iar? Acum jumătate de oră ai dat gata un pahar plin. Ai alergat? Ți-a spus mama să te mai și odihnești … Cu cine te joci?

– Cu Andrei, cu Bogdan, cu Maria, cu Petronela …

– La leagăne?

– Da. Pot să-l iau și pe domnul Vulpoi cu mine? Poate învață să spună povești, să te ajute când ești obosită …

– Of, puiule … Ai luat și ursulețul, și pinguinul, o să-ți pierzi toate jucăriile!

– Am grijă de ele! Mai ai sticle de plastic sau hârtie? Le pot lăsa la buncărele de reciclare, sunt în drumul meu.

– Măi, dace harnic te-ai mai făcut! Poftim, două pet-uri și niște cutii de carton. Le poți duce pe toate?

– Pot, uite! Sunt mare de-acum … La toamnă merg la școală! Pa, mama!

– Ai grijă de tine, puiule. Fii cuminte și nu uita …

– Da, da, știu … Să nu vorbesc cu oameni străini, să nu ies în stradă, să nu mă joc în noroi, să fiu atent pe unde calc, altfel mă vezi pe geam și iar nu mai am voie să mă joc pe-afară o săptămână!

– Hahaha. Bine, bine, văd că am început să înțelegem …

*

– Tată!

– Bună ziua! Știu că am venit pe nepusă masă, dar mi-au făcut o programare la un specialist de-aici, din București și nu m-au mai lăsat să refuz …

-Ești bolnav? De ce nu mi-ai spus?

– Nimic grav, vechile mele dureri de spate. Unde e Sorin?

– Pe-afară, se joacă pe undeva prin spate blocului. Acum îl strig să vină acasă.

– Nu, nuuuuu, întâi am ceva de vorbit cu tine. Când mă întorc acasă, la Argel, l-aș lua cu mine, să petreacă câteva săptămâni de vacanță cu noi. Vara nu e așa frig, aerul e curat …

– E plin de energie, tată, nu vreau să vă obosească …

– E un copil cuminte, din ce spui, noi nu prea am avut multe ocazii să-l vedem. Ultima oară când ați trecut pe la noi ați fugit înspre mânăstiri, să le arătați unor prieteni englezi câte ceva de pe la noi. Abia am avut timp să schimbăm o vorbă …

– Oh, tată … îmi pare rău …. știu că am promis să venim odată măcar pentru o săptămână, dar e greu cu concediile astea … Am prins și câteva oferte, ce e drept, pentru Italia și Grecia, cred că e important pentru Sorin să se întâlnească cu istoria.

– Da, e perfect, nu ne comparăm noi cu așa frumusețe, la noi viața e simplă și cam leneșă, dar sigur se va bucura de pădure!

– Nu știu ce să zic, tată, copiii de azi nu sunt așa rezistenți după cum eram noi, nu știu să-și poarte de grijă … Poate se rătăcește prin pădure, poate-l atacă fiarele, în plus o să se plictisească fără jocurile lui de pe x-box, fără filme, va pierde și câteva ore de pian, școala de vară, lecțiile de engleză …

– Oi fi uitat să-ți spun dar acum avem și noi școală, semnal pe telefonul mobil, pe-afară ce e drept, îi e rușine să intre în casă, avem până și tabără de pictură! Câțiva pictori și niște profesori de desen îi învață pe copii să pună muntele pe pânză. Nu că ar pleca pe undeva … Avem și dispensar, la Moldovița, nu așa departe, dar doamna asistentă și-a făcut casă la noi în sat. Nu ai de ce să-ți faci griji … și nici sălbăticiuni nu prea mai sunt prin pădure, le-au omorât oamenii și foamea, din pădure s-a mai tăiat … Au mai rămas doar câțiva urși și o mână de lupi. Poate și niște vulpi … un mistreț …

– Tată!

Sorin a intrat în casă și asculta, de după ușa bucătăriei, conversația.

– Nu știu, tată, dacă își aduc ursoaicele puii la izvor?

– Îți aduci aminte când ai adus un lup acasă?

– Crezusem că era câine …

– Ai adus un lup acasă, mama, unde e? Vreau să-l văd, vreau să-l văd!

– Hei, voinicule, am venit să te iau cu mine la munte. Pentru două săptămâni, ce zici? Doar dacă ne dă voie mama …

– Tată, îmi cam forțezi mâna …

– Bunicule, ura!!! Mamă, te rog, te rog, vreau să merg cu bunicul, te rog …

– Nu știu …

– Te rog, mama …

– Silvia, te rog, promit să nu-l scap din ochi!

– Bine, ați învins. O să vorbesc cu taică-său. Pe unde or fi foarfecele? Acum câteva zile a dispărut și banda scotch … și aracetul …

– Mama …

– Nu-mi spune că tu le-ai luat! Sper că nu ai vărsatul aracetul pe undeva prin casă, că înnebunesc!

Nu, nu, de fapt am venit să te iau cu mine să-ți arăt pădurea mea. Vii, bunicule?

Sorin l-a apucat pe bunic de mână și-l târâia după el, spre ușă.

– Vii, mamă?

– Ce pădure? Dumnezeule, despre ce pădure vorbești?

– Vino și o să vezi!

– Nici nu vreau să mă gândesc la ce v-a mai trecut prin cap! Săptămâna trecută copiii au desenat dinozauri pe toți pereții de pe casa scării, a trebuit să văruim. După cum ți-am spus, tată, sunt greu de ținut în frâu …

– Nu-ți face griji, Silvia, copilul va fi în siguranță. Ia să-ți vedem pădurea, voinicule, ați plantat pomișori?

*

– Ce e asta, nepoate?

(Sticle de plastic lipite unele de altele, ca niște trunchiuri stinse de supărare, frunziș de hârtie colorată în grabă, coroane de carton … Era un strigăt de disperare în cazna copiilor.)

– O pădure! Știu că nu e una ca a ta, bunicule, a noastră e de plastic …

– Aici ai dus tu toate pet-urile și ziarele, și revistele?

– Le-am reciclat, mamă, nu-i așa? Să nu te superi …

– Nu mă supăr, cred că pădurea voastră e chiar frumoasă!

– Frumoasă? O pădure de plastic? Sorine, stai să vezi cum e când întâlnești una vie, adevărată!

– Abia aștept, bunicule, când plecăm , acum? În pădurea asta nu vin păsărelele să cânte, iar vulpea și ursuleții nu sunt adevărați, i-am adus de-acasă … Urșii tăi sunt adevărați?

– Tată!

– O să am și eu un lup, așa ca mama?

– Mama ta nu a avut un lup, au fost doar prieteni, pentru câteva ore. L-a găsit în pădure sau mai bine zis el a găsit-o pe ea, iar ea l-a adus acasă, crezând că e un cățelandru abandonat. L-a ademenit până în ogradă, să-i dea ceva de mâncare, dar după ce s-a săturat lupul a plecat înapoi în pădure, la ai lui.

– Lupii sunt câini?

– Nu, nuuuu, Sorine. Câinii au fost odată lupi, dar omului îi trebuia un prieten, un aliat, care să-l ajute să se apere de pericole. Pe atunci trăiau sălbăticiuni cu mult mai fioroase. S-a întâmplat demult, foarte de demult …

– Și acum nu-i mai facem câini?

– Nu-i mai facem câini, s-a umplut lumea de câini și nu mai suntem în stare să avem grijă de ei. Uite câți câini vagabonzi sunt la voi pe străzi, în București! De fapt peste tot … Lupilor le e mai bine acolo în pădure, deși acum le tragem și pădurea de sub picioare … să facem mobilă, hârtie pentru cărți …

– Of, până la urmă o să rămânem cu pădurea mea de plastic …

– Nu, Sorine, dacă plantăm de fiecare dată când tăiem un copac alt pomișor în loc putem salva pădurea. Din păcate oamenii nu pleacă urechea la văicăreala naturii …

– Așa cum nici eu nu o ascult uneori pe mama?

– Hahaha … da, cam așa, ne luăm nasul la purtare …

– Bunicule …

– Da, Sorine.

– Îmi place deja foarte mult de pădurea ta!

– Nu e numai a mea, e a noastră, într-o zi vei avea și tu un colț numai al tău.

*

Au luat trenul de dimineață. Mama a rămas plângând pe peron, frământându-și mâinile dincolo de disperare, era pentru prima oară când se despărțea de Sorin pentru câteva săptămâni.

– Nu-ți face griji, Silvia, dragă, o să avem mare grijă de el. În fond noi am avut grijă și de tine.

Așa i-a spus bunicul la plecare.

– Da, mamă, nu te-a mâncat lupul … a intrat în joc și Sorin.

– Hahaha, nepoate, ești mare pișicher!

– Ce e acela un pișicher, bunicule?

– Un pișicher e ….

Trenul s-a pus în mișcare, copilul i-a făcut semn de la fereastră mamei, după care s-a lăsat absorbit în noua aventură.

– Bunicule, îți vine să crezi că nu am mai mers niciodată cu trenul? Noi mergem peste tot cu mașina.

Sorin s-a entuziasmat la vederea altor copii, a câtorva berze. A moțăit cu privirea pe casele mărunte, adunate ca un clopot în jurul bisericilor, strigându-se unele pe altele sate.

Când au ajuns la Suceava, în nordul Moldovei, i-a așteptat la gară un fin de-al bunicului, care făcea săptămânal aprovizionarea pentru magazinul de fierărie din sat. Copilul obosise. A adormit pe drum, în brațele bunicului. Mașina își hrănea cu jăratec caii putere, până la Argel, satul fugit pe coama muntelui, mai erau câteva ore de trecut.

*

De cum s-a trezit, de dimineață, Sorin a fugit la fereastră, chiuind de fericire. Prea grăbit să stea mult cuibărit în brațele pline de dor ale bunicii, abia dacă l-au putut păcăli să-și termine micul dejun. Și-a cules singur din cuibar oul pe care i l-a fiert bunica, cât el s-a certat cu o cloșcă care l-a ciupit de tivul pantalonilor. După o turtiță și un pahar cu lapte și-a luat bunicul de mână și s-a declarat gata să dea ochii cu pădurea.

– Sărut mâna pentru masă, a strigat, de dincolo de poartă.

Bunicul a tras după el un coșuleț din pănușe, numai bun pentru cules zmeură și afine. Sorin era fericit. Îmbrățișa toți copacii care îi ieșeau în cale.

– Și la grădiniță avem un copac, mai bătrân decât ăștia ai tăi. Îl îmbrățișăm când ieșim să ne jucăm pe-afară, copacilor li se face dor de oameni, așa ne-a spus doamna, și uneori li se face și frig …

– Așa e, tare înțelept te-ai mai făcut, nepoate, de când mergi la grădiniță!

– Uite, bunicule, un cățeluș … plânge …

– Nu te apropia! Cred că e un pui de lup.

– Lup???!!!

Sorin a fost lângă el din câteva sărituri. La picioarele lupului, și nu în gura lui. Era doar un pui care plângea probabil după mama lui. Oh, și era și rănit. Unul dintre piciorușe îi atârna strâmb. Sorin l-a luat în brațe, iar lupușorul a încetat să se mai smiorcăie.

Bunicul înlemnise, se ținea cu mâna de inimă, să nu cumva să-i sară nebuna afară din piept. Sălbăticiunea nu-l mușcase pe copil, Silvia însă avea să-l muște pe el cu tot vocabularul limbii române! Sorin a uitat de coșulețul cu zmeură, culeseseră câteva, bunicul l-a ridicat și și-a urmat gânditor nepotul.

Băiețelul repeta ca pe o litanie:

– Azi e cea mai fericită zi din viața mea! Azi e cea mai fericită zi din viața mea! Bunicule, azi e cea mai fericită zi din viața mea! Am și eu un lup!

– E doar un prieten, Sorine, trebuie să-l aducem înapoi după ce-l facem bine, mama lui îl caută probabil disperată. Ce ar spune mama ta dacă într-o zi te-ai pierde, dacă te-ar lua cineva?

– Ar muri, așa spune mereu, ar muri de durere …

– Și mama lui ar muri de durere, dacă nu îl aducem înapoi.

Copilului i-au dat lacrimile, și-a sărutat noul prieten pe creștet și i-a șoptit printre sughițuri:

– Nu te teme, o să te aducem înapoi la mămica ta și la tăticul tău. Bunica o să te facă bine, și pe mine m-a făcut bine când eram mic și mă durea burtica. O să-ți facă un ceai.

– Hahaha.

*

Bunica i-a pus o atelă lupului, dintr-o lingură veche, de lemn, ba a chemat și veterinarul.

Lupușorul s-a întremat destul de repede, făcându-i în ciudă durerii, urmându-l pe Sorin peste tot. Cu fiecare zi care trecea se îndrăgosteau tot mai mult unul de altul. Apoi, într-o noapte, s-au auzit urlete din pădure. Lupii se certau cu luna. A doua zi bunicul i-a explicat lui Sorin că mama lui Rex , așa îl botezase copilul pe lup, venise să-l cheme acasă. Copilul a plâns, până și lupușorul părea să înțeleagă că trăiau un sfârșit.

L-au dus și l-au lăsat la liziera pădurii, bunica le-a pus într-o cratiță veche niște resturi de la masă, niște carne afumată rămasă din iarna târzie, niște cârnați.

– Le dăm din mâncarea noastră?

– Avem destulă, nepoate. Pădurea ne dă ciuperci, zmeură, afine, mure, muguri de brad, lemne de pus pe foc, trebuie să dăm și noi ceva înapoi pădurii … Are grijă de noi, dacă avem și noi grijă de ea. Într-o zi colțul ăsta de pădure va fi al tău, Sorine, să ai grijă de pădurea ta!

– A mea? Pădurea asta e a mea?

– Nu toată, hahaha, copiii cu care te-ai jucat mai deunăzi au și ei partea lor de pădure. Va trebui să aveți grijă de copaci și de fiare, împreună, altfel veți rămâne doar cu păduri de plastic.

– Nu-mi plac pădurile de plastic, asta e preferata mea! O să mă mai întâlnesc vreodată cu Rex, o să vină în vizită?

– Nu cred, copile, dar gândește-te că acolo unde e acum e casa lui, acolo e fericit, cu ai lui.

*

Sorin s-a mai întors în câteva vacanțe la casa bunicilor, dar Rex nu s-a mai arătat la față, deși băiatul l-a căutat. Se aventura până în miezul pădurii, exasperându-și bunicii. Apoi bunicii au plecat, unul după altul, să le caute stelelor în coarne. Casa și bucata de pădure i-au rămas lui, ai lui se desprindeau din ce în ce mai greu de oraș.

*

Bărbatul deschide ochii, se îndreaptă spre masa din preajma sobei, apucă creionul și se pune pe lucru. (O carte cu benzi desenate) Zâmbetul îi e atât de larg încât până și nopții începe să-i fie teamă să nu se molipsească de fericire …

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s