Cizme de stat de vorbă

Related image
(Image from amiclubwear.com)

Știa cum să mă tragă de mânecă înspre fericire. De profesie sunt sabotoare. Mă sabotez încă de la naștere, sunt născută în una din breslele de periferie ale Universului, cea a ghinionului. Chiar și când exuberanța planetară îmi luminează, cu lună și cu soare, calea spre foarte bine, aleg să merg în direcția opusă, de curiozitate. Rătăcesc drumurile și le încâlcesc în așa hal încât până și marele machedon Alexandru nu mai face față tăiatului de noduri așa că l-a delegat și pe unul Damocles. Damocles ăsta e un pic cam prea entuziast, taie și noduri, taie și capete, de frică că s-ar putea pierde istoria educativă a meseriei de călău.

Nu se mai pietruiesc drumuri, de frica de a nu rămâne fără munți, dar încă ne mai împiedicăm de colțul mobilei, ceea ce ne lasă practic fără păduri. E foarte greu de ales … Pentru mine e aproape imposibil. Aleg greșit, e o nevoie în mine de a înfrunta răul, în loc de a înflori deslușit binele …

Divinitatea nu se supără, sunt din ce în ce mai rari naivii care fură focului cărbuni încinși.

Sufletul lui era chinuit, chinuit de fericirea ușoară, de crustă. Nu ar fi rezistat sirenelor nici cu ceară pe ochi! Sirenele justificau în el nevoia de întâmplare. Susținea o densitate imatură a evenimentelor, manipulând spontaneitatea, eu observam leneș, contemplam fără să-i iert interferența.

Râsul lui mă amesteca însă în mulțime, fura din mine sâmburi de singurătate.

– Vino, e atât de ușor să fim fericiți!

Nu-l credeam, nici nu aveam cum, își așeza trufaș nordul acolo unde eu tocmai proclamasem sudul. Dar îi zâmbeam și era de ajuns. Era de-ajuns să creăm fericirii o umbră. Oamenii nu înțeleg disperarea fericirii în a avea o umbră, o proiecție pământeană, pe solid, pe atingere. Umbrele sunt dureroase pentru soare, dar binefăcătoare aerului, sunt răcoare, clipă de dat de gândit.

El știa cum să mă tragă de mânecă înspre fericire, dar îi venise timpul să plece, ne lăsasem visele să putrezească. Iar când aplecat a luat cizmele cu el. Aveam niște cizme bune pentru zăpadă, tivite cu blană, brodate manual. Le iubeam, dar el avea un fetiș pentru ele. I le împrumutasem de câteva ori, dar le învățase cu pasul lui, când mi le dădea înapoi căldura lui, cuibărită înăuntru, îmi mergea la suflet. Uneori mi le lua pe furiș și mă enerva lipsa lui de delimitare. El își dorea să înțelegem unu, dar lua din noi cât pentru doi.

A plecat cu cizmele mele și m-am răzbunat pe tot neamul filantropic al încălțărilor. Am ales o altă pereche, egoistă, sobră, poruncitoare. Merge în gol, dar acolo nimănui nu-i pasă dacă ai greșit drumul.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.