Jocul de-a ‘nu-i adevărat’

Related image

(Shirren Lim Photography)

Într-o clipă de restriște a ființei mele mi-am părăsit întâmplarea și am fugit pe alte străzi, căutând un ‘nu știu ce’, fără să mă pot deposeda de ‘nu știu cum’. Toate ușile mi se închideau în nas, lumea se păzea de ‘nu pune mâna!’. O singură ușă invita la căldură, o ușă fără nume, fără sonerie, fără avertisment. Tocmai ce mă împrietenisem cu întunericul, era răcoarea minților înfierbântate de îngeri. Demonii locuiesc în frică, de-acolo îi amăgesc cu mărirea salariului pe cei lăsați în locul lor, să întețească treaba. Nu știu de ce am intrat, începuse să-mi fie bine afară, poate pentru că ‘nu știu cum’ sau pur și simplu pentru că de la Adam și Eva încoace tuturor ni se urăște la un moment dat cu binele. Înăuntru era o sală de teatru, nimerisem în culise. La un moment dat cineva m-a împins pe scenă, șoptindu-mi să urmez instrucțiunile sufleurului. Rolul m-a prins imediat, cine nu-și dorește recunoaștere oficială, adoratori și aplauze? Doar un mincinos … Indicațiile nu păreau să aibă legătură între ele, dar povestea curgea, înghițind o mulțime de intrigi. Publicul ne privea din unghiuri diferite, fiecare vedea o altă fațetă a poveștii. Era, practic, un diamant, lumina reflectoarelor se mula pe un unghi încastrat, făcut însă să se răzgândească în variabil. Ai fi putut crede că piesa aceea era viața însăși, dacă puteai face abstracție de regie. Mulți cred că Dumnezeu, oricum i s-ar traduce numele, e Marele Regizor, cel responsabil de tot și toate, iar Satana doar un biet scenograf, amețind de cap croitoresele și sufleurii.

La un moment dat piesa și-a pierdut din veselie, publicul bătea agitat din picioare. Fericirea altora ne creează până la urmă repulsie. Iar eu chiar credeam că eram fericiți, sentimentele își semnau pentru mine veridicitatea, le trăiam cu responsabilitate. Cu inima, nu cu mintea. Sufleurii au început să ne înjure, să ne umilească, să-și bată joc de tot ce construisem. Mă așteptam la o revoltă populară, la fluierături și răcnete. În schimb, publicul ne-a acoperit cu scuipați, adăugând și mai multă violență momentului. Nemulțumit, cerea violuri, crimă, tortură. Nu cred în geniul artei interactive, manipularea e rutina care se stropește cu aur pe față în speranța de a fi adăugată puterii absolute. Voiam să plec. Mi s-a spus că nu se putea. Oamenii din culise ne îmbrânceau înapoi pe scenă. Până și femeia de serviciu și hamalul aveau telefoane performante, cu cameră, și ne amenințau cu publicarea tuturor fotografiilor lipsite de pudoare. Habar nu avusesem că schimbarea costumelor ne fusese monitorizată. Era legal? Râdeau cinic. Piesa anulase frica de regulamente. Erau folosiți iluzioniști profesioniști, așa ne-a spus unul dintre mașiniști, înainte de a cere electricianului câteva scurt-circuite. Mirosea a pomana porcului și a asudări sexuale. Actorii își smulgeau hainele unii altora, urlând, forțând climax-ul cerut atât de insistent de public. Cei ce se împotriveau schimbărilor abrupte de scenariu erau încătușați și abuzați, stârnind râsete flămânde și urale. Demonii locuiesc în frică și pentru o vreme m-am temut.

M-am temut cumplit. Apoi m-am ascuns. M-am ascuns în imposibila mea lipsă de răutate. Am pus laolaltă toate zdrențele de bunătate de pe mine. Îmi spuneam că nu era decât o piesă de teatru, un joc, și atunci de ce sângeram, de ce mă împuținam în urgie? Doamne, nici nu știam cât de greu ți-a fost să scaperi Lumină! N-am lămurit cât chin și câtă răbdare ai pus în cruce și în câteva cuie …

La un moment dat cineva m-a împins pe ușă afară. La început am crezut în îngeri, dar ce știam eu despre îngeri? Apoi am pus la cale o scuză de bun samaritean. De fapt eu fusesem cea care mă împinsesem afară, Cuvântul pune la pământ zidurile pentru Ana din noi. O Ană fără sfârșit, sacrificată și răsrăstignită pe durere, dar vioaie și hotărâtă să salveze fața Pământului, rămas laș.

Strada îmi părea perfectă, întunericul caritabil, scăpăram de fericire. Mi-am găsit imediat ușa, nu lipsisem decât câțiva ani, focul se reinventase în vatră.

Of, cât e de frumos să te plictisești în compania propriilor păreri despre umanitate! Ce ar fi lumea fără boală și fără leac? Un măr otrăvit de puritate.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.