Aleea muzelor rujate

(Berikaoba sculpture group, Tbilisi, trekearth.com)

Bibliotecile se umpluseră de cărți, lumea începuse să scrie încă de la stadiul cuneiformelor bețigașe, sesiunile de autografe deranjau praful de pe clasici. Preferau somnul. Primăria unui orășel de climă temperată venise cu ideea de a le dedica autorilor o alee. Nu ca cele liniștite, de cimitir, pentru care numai copiii cu probleme de comunicare manifestau interes, ci o alee a statuilor vii, faima se scuturase de moarte și, contrar apucăturilor de geniu, prefera o circulație sănătoasă, o dietă variată, băutură, țigări și recompense sexuale, articulațiile înțepenite nu mai inspirau nici măcar urgența de ușurare a câinilor. Noul tip de geniu demistificase complet moartea, după care îi ignorase toate intențiile de hărțuire. Viața fusese împopoțonată cu ciucurii tuturor noroacelor scăpate în lume. Nenoroacele erau înghițite mai ușor cu un pahar de șampanie, apa servea Styx-ului.

Miranda avea și ea preferații ei, deși citind înlesnea calea, și așa nemeritat asfaltată, a coșmarurilor.

Aleea statuilor era aglomerată zi și noapte. Soclurile fuseseră gândite glisante, dintru bun început, societatea modernă încuraja cățăratul ca activitate sportivă. Admiratorii și admiratoarele își luau în serios preocuparea, dar zelul lăsat la vedere dădea uneori palpitații celor ce preferau conversația muzelor. Dacă intenționau să se refacă, în puțină companie, nu aveau decât să întindă mâna. Miranda privea ore în șir la furnicarul ce înghițea, vorace, înălțimi. Statuile se îndepărtau, alegând compania discretă a asfințiturilor. Cei rămași în urmă își răcneau disperarea prin megafoane, se făcea uz de orice pentru a atrage atenția idolilor, a căror lume, cândva tristă și rece, preferase purificarea jăratecului. Era zgomot, era culoare, era mișcare. Viața asuda fericit și totuși Miranda nu-i găsise niciun simptom de bucurie. De trei ori pe zi, pentru jumătate de oră, soclurile erau deparazitate, curățate, pe scările interioare, care adăposteau apartamente de lux, era permis accesul serviciilor de catering, manichiură, coafură, masaj și uneori se dădea liberă trecere aducerii aminte a rarilor prieteni. Apoi nebunia își ducea la bun sfârșit dorințele, iar noaptea nu făcea decât să-i înfurie zădărnicia.

Miranda nu avea mâini. De câte ori se apropia de statui își dorea să fi rămas acasă, poeziilor ei le stătea mai bine pe gânduri. De câte ori se întorcea acasă îi părea rău că nu învățase să atragă atenția. Chiar și când cânta glasul îi era firav, deși plăcut, dar ușor de ascuns pentru a nu fi luat în seamă. Miranda avea timp pentru amintiri, un păcat de neiertat.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.